duminică, 28 iunie 2009

Muntii Rodnei 04 - 06.06.2009

Nu mai făcusem de mult “o tură adevărată la munte” aşa că ne-am pornit de joi dimineaţa către Borşa în ciuda prognozei meteo nefavorabile. Din Borşa am urcat până la staţia meteo Iezer unde am pus cortul. Când am văzut peticele de zăpadă şi am simţit diferenţa de temperatură, accentuată de vântul care bătea în rafale puternice, am cam început să numărăm hainele pe care le aveam la noi… credeam că va fi o tură de vară şi uite ce ne aştepta sus!!! În cort şi în sacul de dormit a fost totuşi acceptabil de cald. Numai vântul care ne scutura serios cortul şi tot îndoia unul din beţe ne-a deranjat.






























Vineri am început traseul cu un urcuş interesant în serpentine pe peretele căldării glaciare însoţiţi de marmote - am numărat vreo 6 grăsane care se zbenguiau pe panta abruptă.

























































Odată ajunşi sus am urmat traseul la dreapta şi am urcat pe Vf. Pietrosul. Am prins o “fereastră” în ceaţă şi am reuşit să admirăm priveliştea din jur.















Pentru că ceaţa se tot ridica şi ameninţa să ne îngreuneze serios orientarea pe traseul de creastă ne-am hotărât să coborâm pe la Tăurile Buhăescu şi să mergem pe cărarea nemarcată care apărea pe hartă dar pe care evident ca am pierdut-o la un moment dat şi am mers orientându-ne mai mult după relief până sub Vf. Repede, la cel de-al doilea loc de campare. Vântul ne-a atacat din nou umilul sălaş din pânză; nu s-a mai războit cu beţele (sorin a propus o aşezare “aerodinamică” a cortului) dar a reuşit sa rupă un elastic şi să lipească una din intrări de cort, fix acolo unde îmi ţineam eu bocancii (noroc că nu a plouat...)


























































Sâmbată ne-am trezit înconjuraţi de o ceaţă destul de deasă şi ţinând cont şi de prognoză am hotărât să coborâm pe firul apei, singurul element de orientare de care ne puteam folosi în acele condiţii. Coborârea era destul de abruptă dar încet şi cu grijă am găsit soluţii şi până la urmă şi cărarea care cobora din creastă către stâna din vale. Superb peisajul din acea vale în care o multitudine de pârâiase se rostogoleau în cascade pe peretele abrupt pentru a se uni într-un şuvoi puternic.










































































































La stână ne-a întâmpinat un ciobănesc “drăgălaş” care ne-a obligat să ocolim traversând pârâul cu apă rece ca gheaţa... De la stână am mers pe drum forestier traversând apa de mai multe ori… pe buşteni sau cu bocancii în mână…





























Ghiocel, că nu degeaba i se spune aşa, nu a vrut să se ude prea mult… a încercat să traverseze păşind de pe o piatra pe alta… a alunecat şi rezultatul: ud fleaşcă şi cu capul spart… Ajunşi în Borşa ne-am ocupat de cap... apoi de cazare la o pensiune şi în ziua următoare am revenit în Iaşi, ofticându-ne aşa un pic (mai mult) că era o vreme superbă în ciuda prognozei…
















A fost o tură mai scurtă decât plănuisem dar a meritat pentru că am experimentat sentimentul de a fi numai noi în mijlocul pustietăţii (nu am mai întâlnit alţi turişti pe munte) şi pentru că am văzut locuri mai puţin umblate, cu poteci nemarcate, locuri pe unde nu vom mai ajunge niciodată… sau poate că… cine ştie…


Rodica si Sorin

marți, 16 iunie 2009

Vlad, “omul păianjen” şi Costică, “omul pisică”

Acum aproape un an, clubul nostru de Turism şi Ecologie TURISTOR - IAŞI, a organizat un concurs de orientare turistică. La ultima probă se urca şi se cobora un perete de stâncă din Rezervaţia “Repedea”, perete aflat la Amfiteatrul mic sau mare, nu mai stiu exact unde. Urmăream cu atenţie cum urcau şi coborau concurenţii, iar privirea mi-a fost atrasă de un alpinist aflat în “căţărare liberă”, adică nu folosea nici o frânghie sau instrument care să îi asigure securitatea personală. Cu o agilitate şi o usurinţă deosebite, se deplasa calm, relaxat, ca pe bulevard: când la stânga, când la dreapta, când sus, când jos. Făcea tot ce dorea şi se vedea că are o pregătire fizică şi psihică foarte bune. Echilibrat, înalt şi subţirel, se căţăra cu o mare uşurinţă şi era o adevărată plăcere pentru ochiul şi sufletul meu.

De mult timp nu mai văzusem un alpinist atât de încercat şi atât de aproape. La coborârea de pe stâncă i-am pus câteva întrebări, discuţia legându-se foarte uşor, despărţindu-ne ca doi oameni şi prieteni ce se cunoşteau de când lumea.

Vlad, “omul păianjen”, îmi aminteşte de Costică, “omul pisică”, băiat pe care l-am cunoscut în urmă cu mulţi ani, când eram membru activ în clubul de speologie “Exploratorii”, din oraşul Reşita, jud. Caraş – Severin.

Antrenamentele membrilor clubului nostru se desfăşurau la “Piatra alba “, un perete de stâncă calcaroasă, destul de lung şi înalt de aproape 60 - 70 m. În peşteri şi avene am tot urcat şi coborât, pe scăriţele mobile de elektron şi pe frânghie. Uşor, uşor, teama am depăşit-o, având lângă mine colegi şi prieteni de nădejde.

La prima noastră ieşire la “Piatra alba”, aflată foarte aproape de oraşul Reşiţa şi în Munţii Aninei, mi s-a facut teamă în faţa peretului maiestuos de stâncă. Pe o înălţime de vreo 5 – 6 m, trebuia să urcăm şi să coborâm, asiguraţi în coardă, şi să folosim mai multe procedee din alpinism şi speolgie: spraituri, traverseuri şi altele de genul acesta.

Urmăream cu atenţie şi cu oarecare teamă evoluţia colegilor mei, corpul încordându-mi-se deodată, când si-a început evoluţia colegul nostru, Costică. Foarte frumos urca şi cobora, cu dezinvoltura unei capre negre sau a unei pisici, comparatie dragă mie. Era degajat si liniştit; a făcut fără grabă tot ce era de făcut, iar eu am ramas ca la dentist şi ca la spectacol, cu gura deschisă şi mut de uimire. A fost prima şi ultima dată când l-am văzut pe colegul nostru, Costică.

Mi-a părut tare rău de acest lucru, dar şi acum îmi stă în minte şi în imagine evoluţia lui spectaculoasă. În acea vreme, tinerii munceau foarte mult; mulţi dintre ei mergeau la serviciu, la Uzina, apoi işi ajutau părinţii toată ziua, la munca câmpului sau la îngrjirea animalelor. În acea vreme şi eu făceam destule: lucram ca lăcătuş la Uzina Constructoare de Maşini – Reşita (U. C. M. R.) şi făceam liceul la seral. În tot acest timp toate gândurile mele erau îndreptate, mereu şi mereu, la ce urma să facem în week-end, la ce peşteri şi avene vom găsi şi cerceta, la toate păţaniile noastre şi momentele plăcute sau mai puţin plăcute avute în acele ieşiri ale speologilor reşiţeni.

P.S.: Am scris acest articol pe 25 decembrie 2008, şi îl redactez astăzi, 08.06.2009.
RADU, the boss, te rog fă în aşa fel ca şi Vlad, alpinistul, să afle de acest articol.

Aurel, membru TURISTOR IASI
Târgu Frumos, 08.06.2009