Pe la sfarsitul lui ianuarie, asteptand rasaritul intr-o dimineata cu un ger muscator si vant taios, admiram Ceahlaul de departe, hat din Calimani, din apropierea Schitului 12 Apostoli (cam 1630 m altitudine). Mainile imi erau inghetate si se miscau cu greu pe aparatul de fotografiat dar tot nu-mi venea sa plec… Spre est, se contura in contralumina platoul Ceahlaului marginit de Vf. Toaca, Panaghia si de Vf. Ocolasul Mare. Nici nu plecasem din Calimani iar inima imi spunea ca trebuie sa mai ajung o data, in iarna asta, pe munte. Intr-o baie de lumina galben - oranj, Ceahlaul ma ademenea…. Imi era dor de un rasarit de la Dochia… si cum gandurile noastre sunt “auzite” de undeva, iata ca, pe la sfarsitul lui februarie, Sorin care avea chef de o vanatoare de rasarit :D prin Ceahlau ma anunta ca vremea e numai buna pentru o tura foto. Intr-o zi de vineri, dupa cateva telefoane, ne-am inscris pe lista vreo sapte turistori.
Sambata, 25 februarie, eu si Sorin am luat cursa de ora 6,00 spre Durau. In urma noastra veneau cu masina Ingrid, Dorin, Laura, Lidia si Ciprian. Planul era sa ne intalnim sus, la Dochia. Am mai spus-o si altadata, traseul din Durau pe la Fantanele nu mai ofera cine stie ce lucruri spectaculoase, dar pe timp de iarna locurile capata alte si alte infatisari. Desi e un traseu care se parcurge in vreo 3 - 4 ore, eu si Sorin l-am facut in 8 ore J)... Am mers agale, am mers alene, am mers facand a lene, am fotografiat, am trancanit oprindu-ne ca babele in drum si am povestit despre lumina, diafragma, timp de expunere si altele de-ale fotografiei etc., despre Turistorul de ieri si de azi si am ramas cu o intrebare… Mai exista Turistorul sau a mai ramas doar asa … un grup de cativa iubitori de inaltimi care mai fac din cand in cand cate o tura la munte? In fine, nu o sa scriu acum raspunsurile la aceasta intrebare…. pentru ca… bate vantul tot mai tare si trebuie sa-mi pun cagula J)
In zonele mai deschise, vantul a spulberat zapada si a modelat-o in tot felul de forme dar abia in apropiere de Panaghia peisajul arata a iarna adevarata cu stanci si brazi imbracati in chiciura si jnepeni ingropati in zapada.
De prin zona Statiei Meteo, vantul ne-a luat mai tare dar asta nu ne mai deranja. Norii fugariti de vant in toate directiile schimbau chipul cerului si al Ceahlaului si in lumina asfintitului capatau tot felul de nuante de la roz - portocaliu pana la albastru - gri… Stiam ca un astfel de vant va face rasaritul de a doua zi mai spectaculos. De asta am si venit!!!
Ajunsi la Dochia, fiecare am dat iama intr-o ciorba fierbinte, apoi intr-un ceai de afine. Bineinteles ca felina cu ochi verzi pe care am remarcat-o in decembrie si-a facut aparitia cand a auzit fosnet de pungi si a simtit ca… e dezlegare la peste. Nu stiu cum o cheama asa ca o sa-i spun pisica Dochia. E o “exemplara” cu blana alba si neagra (urechile sunt negre incat pare ca are o caciulita neagra), ochii verzi si … pare tare pasnica. Retineti, pare pasnica!!! A venit pe langa picioarele mele, s-a asezat cuminte si a inceput sa-mi arunce niste priviri verzi:
- Imi miroase a peste de prin pungile tale, ce ai de gand?
- Ok, ok, ok, ai dreptate, m-ai prins, m-ai cucerit! Nu ma lasa inima sa nu impart cu tine cateva parjolute cu peste, dar sa nu ti se urce la cap, ai inteles?!
Ce e era sa fac? Nu rezist in prezenta unei astfel de natii!
E cumpatata felina, nu a mancat prea mult... apoi, si-a indreptat atentia catre Sorin… si nu oricum; dintr-un salt a ajuns pe banca, in stanga lui Sorin, cu ochii in ciorba lui radauteana:
- Dom’ fotograf, credeai ca scapi? Dupa aperitiv cu peste, nu ma deranjeaza putina carnita din ciorba dumitale... si te mai cheama si Untu… Sper sa percutezi, acum cat sunt calma, altfel … am niste gherute…
…. si Sorin a percutat! :D
A venit, a luat si a plecat, dupa aceea nici nu am mai existat pentru ea. Ce profitoare, dom’le! De fapt… va rog sa nu ma credeti! Mâţoaca asta e o scumpă - e adevarat, uneori mai căpiază - iar data viitoare plec cu ea in rucsac. J) ‘nţeles?
Imediat dupa lasarea intunericului au ajuns si ceilalti ai nostri si, la un ceai cu covrigei, ne-am prins in povesti, glume si cateva reprize de Solo, un joc de carti a carui esenta poate fi rezumata astfel: muncesti, aduni, te descurci, rezolvi si cand vrei sa traiesti linistit vine altul si isi ia de-a gata ceea ce ai rezolvat tu, adica e ca in viata! Parsiv joc! Incurajeaza egoismul si oportunismul.:)) Nu stiu cine l-a inventat dar eu o sa fac plangere la Protectia Consumatorului. :D…
Duminica dimineata, pe la 6,30, pe holurile Dochiei era mare forfota. N-am vazut niciodata atat de multa lume la Dochia care sa se trezeasa pentru un rasarit. Multi erau bine echipati si inarmati pana in dinti cu aparate foto si trepiede. Se pare ca unii stiau ca rasaritul asta va fi special… Vantul destul de puternic a fost de data asta un aliat al celor care fotografiam pentru ca zapada spulberata in directia soarelui si norii capatau tot felul de nuante, forme si texturi. Zapada, lumina rasaritului, norii, vantul, peretii Pietrei Ghedeonului, stancile Cetatuii si Calugarii, Jgheabul Cabanei au fost elementele unui spectacol natural greu de uitat si greu de captat de aparate. O astfel de minune, pentru ca fiecare rasarit e o minune a naturii, nu o poti imbratisa decat cu ochii si inima. Conditia e sa fii prezent nu doar fizic… Nici aparatele foto si nici cuvintele nu sunt de ajuns pentru a reda sau pentru a re-construi in pixeli sau in texte un astfel de moment. E de ajuns sa fii prezent cu toata fiinta ca sa primesti un astfel de dar: lumina si o noua zi, un nou inceput… si pleci fericit, cu inima plina, recunoscator ca ai mai primit inca o data si inca o data acest dar. Mai departe, depinde de fiecare ce face cu acest dar! J
Nu stiu cand a trecut o ora… dar tare fain o mai fost!!!
Ne-am intors in cabana cu greu…. Sorin era incantat ca i-a intalnit pe Dorin Bofan si pe Laurentiu Pavel, si ei fotografi - vanatori de minunatii montane.
Dupa portia de vant si zapada spulberata merge un mic dejun cu bunatati de prin bagaj, cu ceai, cappuccino, ba merg si niste reprize de joaca si fotografiat cu mascota cabanei - pisica Dochia, merg si niste reprize de Solo…
Pe la ora 13,00 am inceput coborarea pe acelasi traseu pe care am urcat.
Tura aceasta in Ceahlau a fost una scurta, linistita, pe un traseu simplu. Cel mai mult ne-a bucurat si ochiul, si sufletul, deopotriva, rasaritul spectaculos la care am fost martori si faptul ca am revazut Ceahlaul cu toate ale sale in haine de iarna. M-as intoarce in locurile astea oricand…
Pentru ca tot vorbeam cu Sorin despre fotografie, ni s-a confirmat faptul ca iarna, Ceahlaul are un chip aparte si ne ingaduie sa furam cate putin din frumusetea si linistea lui.
Ramas bun şi pe curând, Ceahlau!
Mihaela Burlacu
februarie 2012
Un comentariu:
Ca de fiecare data, Mihaela, cu povestea turei, ne traspune si pe noi in locuri minunate! Fotografiile sunt superbe, Ceahlaul ofera, fie iarna, fie vara, stari sufletesti si imagini speciale. Va imbratisam pe toti si asteptam sa ne intalnim pasii pe munte!
Trimiteți un comentariu