Acum aproape un an, clubul nostru de Turism şi Ecologie TURISTOR - IAŞI, a organizat un concurs de orientare turistică. La ultima probă se urca şi se cobora un perete de stâncă din Rezervaţia “Repedea”, perete aflat la Amfiteatrul mic sau mare, nu mai stiu exact unde. Urmăream cu atenţie cum urcau şi coborau concurenţii, iar privirea mi-a fost atrasă de un alpinist aflat în “căţărare liberă”, adică nu folosea nici o frânghie sau instrument care să îi asigure securitatea personală. Cu o agilitate şi o usurinţă deosebite, se deplasa calm, relaxat, ca pe bulevard: când la stânga, când la dreapta, când sus, când jos. Făcea tot ce dorea şi se vedea că are o pregătire fizică şi psihică foarte bune. Echilibrat, înalt şi subţirel, se căţăra cu o mare uşurinţă şi era o adevărată plăcere pentru ochiul şi sufletul meu.
De mult timp nu mai văzusem un alpinist atât de încercat şi atât de aproape. La coborârea de pe stâncă i-am pus câteva întrebări, discuţia legându-se foarte uşor, despărţindu-ne ca doi oameni şi prieteni ce se cunoşteau de când lumea.
Vlad, “omul păianjen”, îmi aminteşte de Costică, “omul pisică”, băiat pe care l-am cunoscut în urmă cu mulţi ani, când eram membru activ în clubul de speologie “Exploratorii”, din oraşul Reşita, jud. Caraş – Severin.
Antrenamentele membrilor clubului nostru se desfăşurau la “Piatra alba “, un perete de stâncă calcaroasă, destul de lung şi înalt de aproape 60 - 70 m. În peşteri şi avene am tot urcat şi coborât, pe scăriţele mobile de elektron şi pe frânghie. Uşor, uşor, teama am depăşit-o, având lângă mine colegi şi prieteni de nădejde.
La prima noastră ieşire la “Piatra alba”, aflată foarte aproape de oraşul Reşiţa şi în Munţii Aninei, mi s-a facut teamă în faţa peretului maiestuos de stâncă. Pe o înălţime de vreo 5 – 6 m, trebuia să urcăm şi să coborâm, asiguraţi în coardă, şi să folosim mai multe procedee din alpinism şi speolgie: spraituri, traverseuri şi altele de genul acesta.
Urmăream cu atenţie şi cu oarecare teamă evoluţia colegilor mei, corpul încordându-mi-se deodată, când si-a început evoluţia colegul nostru, Costică. Foarte frumos urca şi cobora, cu dezinvoltura unei capre negre sau a unei pisici, comparatie dragă mie. Era degajat si liniştit; a făcut fără grabă tot ce era de făcut, iar eu am ramas ca la dentist şi ca la spectacol, cu gura deschisă şi mut de uimire. A fost prima şi ultima dată când l-am văzut pe colegul nostru, Costică.
Mi-a părut tare rău de acest lucru, dar şi acum îmi stă în minte şi în imagine evoluţia lui spectaculoasă. În acea vreme, tinerii munceau foarte mult; mulţi dintre ei mergeau la serviciu, la Uzina, apoi işi ajutau părinţii toată ziua, la munca câmpului sau la îngrjirea animalelor. În acea vreme şi eu făceam destule: lucram ca lăcătuş la Uzina Constructoare de Maşini – Reşita (U. C. M. R.) şi făceam liceul la seral. În tot acest timp toate gândurile mele erau îndreptate, mereu şi mereu, la ce urma să facem în week-end, la ce peşteri şi avene vom găsi şi cerceta, la toate păţaniile noastre şi momentele plăcute sau mai puţin plăcute avute în acele ieşiri ale speologilor reşiţeni.
P.S.: Am scris acest articol pe 25 decembrie 2008, şi îl redactez astăzi, 08.06.2009.
RADU, the boss, te rog fă în aşa fel ca şi Vlad, alpinistul, să afle de acest articol.
Aurel, membru TURISTOR IASI
Târgu Frumos, 08.06.2009
De mult timp nu mai văzusem un alpinist atât de încercat şi atât de aproape. La coborârea de pe stâncă i-am pus câteva întrebări, discuţia legându-se foarte uşor, despărţindu-ne ca doi oameni şi prieteni ce se cunoşteau de când lumea.
Vlad, “omul păianjen”, îmi aminteşte de Costică, “omul pisică”, băiat pe care l-am cunoscut în urmă cu mulţi ani, când eram membru activ în clubul de speologie “Exploratorii”, din oraşul Reşita, jud. Caraş – Severin.
Antrenamentele membrilor clubului nostru se desfăşurau la “Piatra alba “, un perete de stâncă calcaroasă, destul de lung şi înalt de aproape 60 - 70 m. În peşteri şi avene am tot urcat şi coborât, pe scăriţele mobile de elektron şi pe frânghie. Uşor, uşor, teama am depăşit-o, având lângă mine colegi şi prieteni de nădejde.
La prima noastră ieşire la “Piatra alba”, aflată foarte aproape de oraşul Reşiţa şi în Munţii Aninei, mi s-a facut teamă în faţa peretului maiestuos de stâncă. Pe o înălţime de vreo 5 – 6 m, trebuia să urcăm şi să coborâm, asiguraţi în coardă, şi să folosim mai multe procedee din alpinism şi speolgie: spraituri, traverseuri şi altele de genul acesta.
Urmăream cu atenţie şi cu oarecare teamă evoluţia colegilor mei, corpul încordându-mi-se deodată, când si-a început evoluţia colegul nostru, Costică. Foarte frumos urca şi cobora, cu dezinvoltura unei capre negre sau a unei pisici, comparatie dragă mie. Era degajat si liniştit; a făcut fără grabă tot ce era de făcut, iar eu am ramas ca la dentist şi ca la spectacol, cu gura deschisă şi mut de uimire. A fost prima şi ultima dată când l-am văzut pe colegul nostru, Costică.
Mi-a părut tare rău de acest lucru, dar şi acum îmi stă în minte şi în imagine evoluţia lui spectaculoasă. În acea vreme, tinerii munceau foarte mult; mulţi dintre ei mergeau la serviciu, la Uzina, apoi işi ajutau părinţii toată ziua, la munca câmpului sau la îngrjirea animalelor. În acea vreme şi eu făceam destule: lucram ca lăcătuş la Uzina Constructoare de Maşini – Reşita (U. C. M. R.) şi făceam liceul la seral. În tot acest timp toate gândurile mele erau îndreptate, mereu şi mereu, la ce urma să facem în week-end, la ce peşteri şi avene vom găsi şi cerceta, la toate păţaniile noastre şi momentele plăcute sau mai puţin plăcute avute în acele ieşiri ale speologilor reşiţeni.
P.S.: Am scris acest articol pe 25 decembrie 2008, şi îl redactez astăzi, 08.06.2009.
RADU, the boss, te rog fă în aşa fel ca şi Vlad, alpinistul, să afle de acest articol.
Aurel, membru TURISTOR IASI
Târgu Frumos, 08.06.2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu