Eu şi Costel plănuiam de mult timp să facem o ieşire la munte şi cum de Piatra Craiului ne era cel mai dor, atunci destinaţia nu a fost greu de ales. Mariana Ichim mă întrebase cu mai mult de o lună în urmă dacă mergem în Crai şi şi-a anunţat dorinţa de a ne însoţi. Cu puţin timp înainte de plecare s-au lipit şi Dorin şi Iulian. Am plecat din Iaşi cu două maşini: a noastră şi a lui Dorin. Noi am plecat ceva mai de dimineaţă deoarece aveam de debarcat copiii la părinţii mei în Oneşti. Am stat puţin să ne tragem sufletul şi apoi am plecat spre Crai. Şi cum cei din a doua maşină ne-au anunţat că mai întârzie, ne-am gândit că avem timp să vizităm Cetatea Râşnov, ceea ce am şi făcut. Merită văzută. Seara ne-am întâlnit cu toţii în Plaiul Foii, unde am pus şi cortul.
Prima zi de traseu: trezit la 6,30, mâncat, strâns cortul, pus în portbagaj şi cu rucsacul în spate pornit la drum. Pentru mine era prima oară când urcam în Crai cu rucsacul în spate. Voiam să mergem pe Brâul Ciorânga Mare şi să înnoptăm la Refugiul Speranţelor. Am urcat pe la Refugiul Diana, de acolo am continuat pe Brâna Caprelor până la Şaua Padinei Închise.
Foto: C. Ciobotaru
Vremea era cum nu se poate mai bună. Deasupra crestei tronau ceva nori care ne ţineau umbră. Pe traseu ne îmbiau miros de flori care ne făceau nu de rareori să ne oprim să le mirosim şi fotografiem.
Foto: C. Ciobotaru
Din Şaua Padinei închise am coborât un pic intrând pe Brâul Ciorânga Mare.
Foto: M. Ichim
Foto: M. Ichim
Brâul Ciorânga Mare
Deşi mai fusesem pe acest traseu cu mulţi ani în urmă, doar de puţine pasaje îmi mai aduceam aminte. Scara de fier (fosta scară de lemn) mi-a dat aceleaşi emoţii ca şi cu ani în urmă. Îmi tot spuneam că nu ar fi stricat ca mânerele scării să fie ceva mai lungi. Ajungeai cu picioarele pe prima treaptă, dar trebuia să ajungi şi cu mâinile tot acolo. Am trecut totuşi cu bine, de fapt frica de prima treaptă cred că mi-a rămas de acum 12 ani şi posibil să o mai am şi data viitoare când o să trec pe acolo.
Foto: C. Ciobotaru
Scara de fier
Foto: C. Ciobotaru
Traseul are unele porţiuni unde trebuie să fii un pic atent, dar nu necesită coardă. Este bine marcat cu momâi şi nu a fost nevoie să ne uităm prea des pe hartă. Am ajuns înainte de apusul soarelui la Refugiul Speranţelor. Refugiul nu arăta prea îmbietor: mirosea destul nasol şi părea a nu fi fost folosit de multişor. Dorin şi Mariana s-au apucat de făcut curat şi au descoperit şi sursa mirosului: un linx care se aciuase în fânul de pe priciuri. În timp ce în refugiu se făcea curat, Costel şi Iulian au coborât la Izvorul lui Orlovski pentru a lua apă pentru a doua zi. Se pare că au pierdut traseul când au urcat de la izvor pe un alt traseu decât pe cel pe care coborâseră. Când au ajuns înapoi la refugiu, aproape pe întuneric, erau atât de obosiţi încât nu voiau decât să doarmă.
A doua zi de traseu: Brâul de Mijloc
Când ne-am trezit a doua zi, am mâncat, ne-am echipat şi am intrat rapid în traseu. Căratul rucsacului în spate îşi arăta acum roadele. Nu a mai trebuit să urcăm din Plaiul Foii. Până la Scara de Fier de la intrarea în Padina lui Călineţ nu au fost decât câţiva paşi. Cu cinci ani în urmă urcasem pe padină împreună cu Costel şi Duracell. Am privit-o lung, ca pe o veche cunoştinţă şi, deşi ne făcea cu ochiul să urcăm pe ea, ne-am continuat drumul pe Brâul de Mijloc.
La fel ca şi Brâul Ciorânga, Brâul de Mijloc este marcat cu momâi. Ca şi dificultate este mai accesibil decât Brâul Ciorânga. Cu excepţia unei săritori care mie şi Marianei ne-a dat ceva emoţii, traseul nu pune probleme. Nu a fost nevoie de coardă. Brâul de Mijloc pleacă din Padina lui Călineţ şi ţine până la Marele Grohotiş. Traversează traseul La lanţuri. În acel loc ne-am oprit şi noi.
Foto: C. Ciobotaru
Foto: M. Ichim
Brâul de Mijloc
Foto: M. Ichim Săritoare pe Brâul de Mijloc
Foto: M. Ichim
Brâul de Mijloc
Foto: M. Ichim
Căldarea ocolită
Foto: M. Ichim
Dorin s-a gândit că vrea să meargă şi pe creastă aşa că l-a luat pe Iulian şi au tăiat-o în sus. Aveau să înnopteze la Grind. Eu, Costel şi Mariana stăteam în cumpănă dacă să continuăm pe Brâul de Mijloc sau să coborâm. Turiştii care urcau pe Lanţuri ne-au spus că se anunţase ploaie după amiază.
Dacă continuam era posibil să ne prindă noaptea şi chiar ploaia pe traseu. Mie şi Marianei ideea de a coborî pe Lanţuri ne făcea cu ochiul. Eram obosite. Cu toate acestea i-am dat o şansă lui Costel: dacă găsea relativ uşor intrarea în Brâul de Mijloc, continuam, dacă nu, coboram pe Lanţuri. Costel îşi aducea aminte că intrarea era ceva mai jos de locul unde eram în acel moment şi am început să coborâm. Nu am găsit un semn de intrare, nu se vedea nici o momâie şi cum nu eram prea odihniţi, am decis că e mai bine să nu ne aberăm. Am coborât pe Lanţuri.
A treia zi de traseu: Refugiul Crăiţa – Aninata – Canionul Anghelide
Pentru a treia zi de traseu Costel a venit cu propunerea să urcăm la Refugiul Crăiţa. Era un traseu mai scurt pe care îl puteam face până după amiază când urma să plecăm spre casă. Vremea ţinea cu noi. Plouase un pic noaptea, dar între timp se uscase. Până la baza stâncii trebuie urcat pe un grohotiş care stoarce ceva unt din om. A stors şi din noi. Am ajuns relativ repede la Crăiţa. Nu am intrat înăuntru deoarece erau doi turişti care au făcut ochi în momentul când am ajuns noi acolo. De fapt numai tipa a făcut ochi, tipul era cufundat în somn. Refugiul a fost refăcut şi arată destul de bine. Am ronţăit ceva şi am plecat mai departe, spre Refugiul Aninata. Acum cinci ani, după prima săritoare ( destul de serioasă) am luat-o prin stânga, pe lângă stâncă şi am ajuns mai întâi într-o padină şi abia apoi am coborât un pic ca sa ajungem la Aninata. De data asta, după săritoare am luat-o drept în sus.
Foto: C. Constantinescu
Săritoarea mare de după Crăiţa
Am căţărat ceva săritori, un pic de adrenalină şi Aninata ne-a apărut maiestuasă în faţă. În jurnal am găsit cele câteva rânduri scrise de noi cu cinci ani în urmă. Se pare că nu ajung prea multi turişti prin zonă, ceea ce e bine, zic eu. Ne-am ridicat să plecăm şi tocmai atunci scoteau capul din săritoare cei doi turişti pe care îi lăsasem dormind la Crăiţa. Urmau acelaşi traseu ca şi noi. Nu am stat atunci la vorbă, ci mai târziu, pe traseu. Nouă ni se descărcaseră bateriile de la aparatul foto şi i-am rugat pe ei să ne trimită ceva poze de pe traseu.
Foto: C. Constantinescu
Canionul Anghelide, la care ajungi mergând de la Aninata pe o ramură a Brâului de Mijloc, este cu adevărat o bijuterie a acestor munţi. Merită să mergi până acolo chiar şi numai să cobori/urci prin el.
Foto: C. Constantinescu
Intrarea în Canionul Anghelide
Foto: C. Constantinescu
Canionul Anghelide
Foto: C. Constantinescu
Foto: C. Constantinescu
Poarta mare
Coborârea se face prin pădure pe o potecă care merge paralel cu grohotişul. Am ajuns cu bine în Plaiul Foii şi am încălecat pe o şa (în masină) şi până în Braşov i-am luat şi pe cei doi cu care ne-am intersectat pe traseu şi cu această ocazie am aflat că au avut ca şi coechipier cu două zile în urmă pe un vechi turistor, Adrian Şurubaru. E mică lumea, nu? Cam asta a fost, în linii mari, tura noastră în Crai.
Ca o concluzie, recomand celor care merg în Crai să adauge la echipament şi o cască. Frica de pietrele care cad nu este deloc plăcută. Si pietre care cad sunt slavă domnului. Data viitoare noi vom avea cască.
Nadia Ciobotaru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu