CALIMANI 27-29 ianuarie 2012

Vineri 27 ianuarie 2012

Zi de vineri. Sunt la serviciu, am o pauza si privesc cu jind pe fereastra la cei cativa brazi incarcati de zapada. E ger cu soare si cer albastru, asa cum imi place mie. Stau asa… ca pe ace pentru ca la ora asta ar fi trebuit sa urc in Calimani cu Sorin, Rodica, Liz, Ingrid si Dorin. Asta e! Vor mai fi ocazii…

Deschid fereastra ca sa simt mirosul gerului si al zapezii. Uf, ce frumos ar fi fost!

Suna telefonul. E Rodica! Rodica???!!! Nu cumva??? Ba da… Rodica nu a reusit sa plece de vineri, cu ceilalti. Aud intrebarea: “Nu ai vrea sa urcam de sambata doar noi doua? “ Iuuuu-hu- huuuu!!! Mai intrebi? Rodica, te pup!!! Stiam eu ca e rost de vreo plecare la cum imi simteam talpile. :D

Acasa mi-am facut rucsacul in timp record. Ce poti lua pe munte intr-o tura de iarna? Haine, mancare, haine… haine…. mancare… haine… haine… mancare… si o harta! Stiti voi, nu mai intru in detalii.

Ingrid, Dorin, Liz si Sorin urcau deja din Neagra Sarului pe traseul marcat cu triunghi albastru, traseu care o ia lin spre Sărişor apoi spre Plaiul lui Ţarcă, până pe la 1550 m altitudine. Cei patru au intrat in traseu pe la ora 15,00 si cu cat urcau, cu atat se afundau in zapada. Marcajul se facea din ce in ce mai putin vizibil pe sub brazii impovarati de zapada, incat spre seara colegii nostrii s-au ratacit. Noroc cu GPS-ul lui Dorin! Pana au revenit pe traseul marcat s-a lăsat noaptea si au ajuns la Schitul “Doisprezece Apostoli” la lumina frontalelor. Schitul e asezat undeva intr-o poiana numita pe harta Poiana Cerbului sau Şaua Cerbului (1637 m), şa din care continuă spre sud traseul spre Vf. Lucaciu, Stâncile Lucaciu, Stâncile Doisprezece Apostoli si tot aşa… pe creasta pana spre Pietrosul Calimanilor.

Intre timp, in Iasi, Rodica a luat legatura si cu Radu Filipescu, asa ca vom fi trei pe traseul de sambata.

Sâmbătă 28 ianuarie 2012

Am plecat sâmbătă dimineată, la 8,00, cu o cursa de Cluj. La stiri se anunta cod galben de ger, dar la ce dor si chef de munte aveam, nu ma mai interesa culoarea codului, ci a marcajului.

Pe la 11,30 am ajuns in Vatra Dornei si pentru ca alta legatura mai buna n-am gasit, abia pe la ora 13,00- 13,15 am luat un microbuz spre Gura Haitii. Din Vatra Dornei am iesit pe la est, apoi microbuzul a cotit-o spre sud, spre Gura Haitii, pe un drum cu hartoape. Ne aflam in Tara Dornelor, “ţară” cu localitati una si una - Plaiul Şarului, Şaru Dornei, Şaru Bucovinei, Sărişor, Sărişorul Mare, Neagra Şarului - aşezate de-a lungul râurilor Neagra Şarului, Sărişorul Mare şi alte râuri şi râuleţe. Bucovinenii spun şar la vopsea, culoare şi la rând, linie, dungă, hotar, şanţ dar şi la bălţat, pătat, pestriţ, tărcat. Dacă cineva cunoaşte legende, istorii şi istorioare despre această zonă, îl rog sau o rog sa scrie pe acest blog pentru că sunt curioasă să le aflu. Sunt locuri menite parca să te cucerească prin simplitatea lor şi prin firescul vieţuirii şi să se aşeze cuminţi în culcuşul amintirilor.

Microbuzul ne ducea spre Runc, satul din care începea traseul nostru. Spre sud, la cativa kilometri buni distanta, chiar în faţa noastră, Vf. Negoiul Unguresc (2081m) si Vf. Pietrosul Calimanilor (2100m) îsi etalau abrupturile inzapezite. Geografii spun că Munţii Călimani sunt munţi tinerei, de origine vulcanică, formaţi acum 70 - 80 de milioane de ani. Aşa tinerei cum sunt, Călimanii reprezintă cel mai extins masiv vulcanic din ţară.

Să revin la povestea noastră… În tot acest timp, sus, Ingrid, Dorin, Liz şi Sorin au plecat de la Shitul Doisprezece Apostoli spre Vf. Lucaciu (1770m) parcurgând acest traseu in patru ore (vara se parcurge in 40 de minute) prin zăpada până la brâu. Au avut ceva de lucru :D, mai putin Dorin care si-a testat cu entuziasm noile rachete.

Radu, Rodica şi eu dupa ce am iesit din satul Neagra Şarului, la prima (si cred ca singura :D) intersectie din satul Runc am luat-o frumusel de-a lungul paraului Runc pe traseul cu punct rosu. Era ora 14,00. Cer senin, vreme calduta, linistita … conditii ideale de urcat. Cam o jumatate de ora am mers pe o ulita insotiti de paraul Runc apoi, de la marginea satului, dupa ce Rodica si Radu au consultat harta si busola, am luat-o usor spre dreapta, spre padure, de-a lungul unui alt parau - Apa Rece - afluent al Runcului. Urcusul era lin iar stratul de zapada crestea vazand cu ochii.:D Eu, una, simteam ca intru intr-o alta lume. Parasisem orasul de doar cateva ore si simteam ca traiesc deja… intr-o alta viata… Soarele care aprinde scantei in zapada si imi arde ochii, mirosul de padure si de omat, brazii impovarati de atata alb… asta e reteta de lumina si bucurie pentru inima si creier. Cu cat urcam in padure, cu atat ne scufundam in liniste si in zapada… Era o liniste atat de adanca de parca cineva ar fi inventat-o aici in Calimani. Prea multă linişte pentru nişte munţi tineri şi vulcanici :)) Iti tiuiau urechile, nu altceva! Si, cu toate astea, zeci de perechi de ochi erau atintiti asupra noastra. Urmele de mistreti, iepuri, bursuci si alte “chestii” mai mici (identificate de Radu) ne dadeau de inteles ca nu suntem deloc singuri si ca suntem foarte… musafiri :D. Nici un ciripit, nici un sunet… nimic… doar pasii nostri prin zapada si fosnetul echipamentului… Linistea asta e cu totul altfel; altfel decat in alti munti… Parca vine din ceruri… e o liniste de leac; iti oblojeste si iti odihneste sufletul, departe de lumea dezlantuita.

Revenind la traseu, urcusul devenea din ce in ce mai pieptis iar marcajul aparea din ce in ce mai rar; trunchiurile brazilor si stancile abia daca mai scoteau nasul din zapada… Eram atenti nu doar la picioare, pe unde calcam, dar si la cap. Crengile sub greutatea zapezii se aplecau pana spre pamant, incat orice atingere sau vibratie facea ca toata portia de omat de pe una sau cateva crengi sa o primim in plina figura, in cap sau pe dupa gat… De mai mare dragul, ce pot spune?! Eram ca intr-o jungla alba. Traseul nu ne-a oferit puncte de belvedere; din cand in cand, in urma noastra, spre est, se mai deschideau printre brazi ferestre mici care ne ofereau fragmente de privelisti spre culmile si poienile din Calimanul Cerbului. Pentru ca pierdeam minute bune in cautarea marcajului ne-am trezit invaluiti in lumina rece a inserarii. Deşi chiar pe ultima suta de metri marcajul se încăpăţâna să se mai arate in vreun fel, ne-am dat seama ca eram la o azvârlitură de băţ de Poiana Cerbului. Am ajuns în poiană pe la ora 18,00, când soarele tocmai se ascundea după alte culmi vecine Calimanilor învăluind Muntii Bargăului, spre nord, într-o lumină galben roşiatică. Vântul rece şi foamea ne-au fugărit spre schitul care se află într-o margine a poienii şi unde ne aşteptau ceilalţi ai noştri.

Rodica a preferat să îl întâmpine pe Sorin care cobora de pe Vf. Lucaciu unde s-a încumetat să rămână de unul singur să fotografieze apusul. Când ne-am întâlnit cu toţii în trapeza schitului, Sorin ne-a povestit cum a trăit experienţa fotografiatului în singurătate. Fiind în sălbăticie, a început să facă în toate felurile şi să scoată tot felul de sunete că… na’ era musafir în zonă şi trebuia să-şi anunţe prezenţa… Imaginaţi-vă! Ce nu face omu’ de dragul unei fotografii?!

După ce ne-am mai revenit din oboseală am mers cu toţii în biserică, la Vecernia ţinută de cei 4-5 vieţuitori ai schitului. Am pierdut noţiunea timpului… Nu ştiu cum o fi pentru alţii, dar pentru mine e semn bun; înseamnă că urcuşul, aerul tare şi nu numai şi-au făcut efectul, au mai spălat din gărgăunii şi tâmpeniile urbane adunate de-a lungul săptămânii. Eh, aşa un restart mai merge… Habar n-am la ce oră am ieşit de la slujbă. Tot ce îmi amintesc este noaptea geroasă şi înstelată, priveliştea care se deschidea spre localităţile dinspre nord- nord-vest- probabil Poiana Negrii, Dorna Cândreni, Dealu Floreni - cu luminile care pâlpâiau undeva departe, în vale… Parcă cerul a dat pe dinafară revărsându-şi stelele spre poalele Călimanilor. O mostră de Rai.

Nu ne-am putut abţine şi am mai dat o raită pe la trapeză cu gând să ne încălzim la un castron de ceai, la o ciorbă cu ciuperci, la o portocală, la o poveste…

Chiliile în care am dormit nu erau foarte bine încălzite dar ne-am folosit de cergile şi păturile din lână pe care le-am găsit. Pentru răsăritul de duminică aveam planuri mari: să ne trezim pe la 05,00 şi să ajungem într-o oră si ceva pe Vf. Lucaciu.

Duminică 29 ianuarie 2012

Ora 05,00 A.M. Cald în sacul de dormit. Destul de rece în chilie… Încă cinci minute şi sar din pat… Nu prea merge… Mai stau puţin… Da’ oare e musai sa ajung pe Vf. Lucaciu ca să văd răsăritul? Ce, de aici din Poiana Cerbului nu se vede? Ba da…. Nici Rodica nu dă semne că ar vrea să o ia pe întuneric spre vârf. Ok, rămâne Poiana Cerbului…. si somn încă o oră…

Pe la 07,00, Radu, Sorin, Rodica şi eu am ieşit în poiană. Ger. Ger crunt şi vânt. Mi-am amintit de mult anunţatul cod! :D Total neinspirată ideea de a-mi lăsa cagula acasă pentru că gerul ăsta… frige!!! Ţopăim de colo, colo în aşteptarea soarelui… Până una alta, mai identificăm cu entuziasmul îngheţat munţii din împrejurimi: spre nord-est - se vede doar moţul Rarăului şi Giumalăului, spre est - Munţii Bistriţei şi Ceahlăul din direcţia căruia aşteptăm răsăritul, spre nord - Munţii Bârgăului şi Munţii Rodnei care se văd mai bine din zona schitului. Sorin sare şi aleargă în jurul trepiedului şi e foarte încântat că a descoperit diafragma ideală pentru condiţiile de lumină de la acea oră: “f 11,f 11, f 11 !!!” Mie îmi inghetau degetele pe aparat iar f 11 nu schimba deloc situaţia si nu ma impresiona cu nimic! J) Ce setări dom’le, care f 11??? În frigul acela mitraliam la foc automat şi atât. Voiam s-o iau la goană spre schit pentru că mănuşile nu mai făceau faţă la temperatura aceea … dar nu mă lăsa Ceahlăul. Cum să nu admiri aşa o mândreţe de masiv care îşi desfăşoară vârfurile şi culmile în lumina şi culorile schimbătoare ale răsăritului? Chiar şi zăpada pe care noi călcam îşi schimba nuanţele de la un minut la altul.

După o oră de admirat, minunat şi fotografiat în congelator, Sorin, Rodica şi Radu au decis să urce pe Vf. Lucaciu ca să prindă şi acolo o porţie de zapadă mare, vânt, ger şi fotografii.

În jurul prânzului, după slujbă, ne-am adunat cu toţii la masă la bunătăţi mănăstireşti: ciorbă cu ciuperci, orez cu ciuperci, dulceaţă de mure şi altele.

Pe la ora 13,00, la coborâre, am ales tot traseul cu punct roşu, chiar dacă Ingrid şi Dorin şi-au lăsat maşina în centrul comunei Neagra Şarului. Pentru că mai aveau un loc în maşină, am hotărât să rămân în grup cu Ingrid, Dorin, Liz şi Sorin. Rodica şi Radu au coborât în viteză până în Runc pentru a prinde microbuzul spre Vatra Dornei, iar de acolo trenul spre Iaşi.

Am avut vreme frumoasă şi la coborâre, am avut vreme şi de fotografii şi de trânte în zăpadă, aşa că le-am mulţumit Călimanilor că au fost gazde primitoare.

În drum spre Iaşi, ne-am oprit în Câmpulung Moldovenesc la un restaurant cu specific bucovinean şi ne-am făcut plinul care cu ciorbă rădăuţeană, care cu pizza (probabil tot rădăuţeană :D), care cu ciuperci cu mămăliguţă, care cu clătite mai mult sau mai puţin glazurate. Dincolo de toate delicatesele astea, felul principal al turei a fost zăpada. Zăpadă cu biscuiţi, zăpadă cu alune, zăpadă cu fructe uscate, zăpadă cu ciocolată etc. etc.

Am plecat din Călimani cu gândul că voi reveni… la vară şi cu gândul că în iarna asta mi-aş dori încă un răsărit din Ceahlău.

Cărări însorite, indiferent pe unde călătoriţi!

Pe curând!

Mihaela Burlacu

februarie 2012