Giumalău 9-10 iunie 2012 – o tură de fete

Sâmbătă 9 iunie 2012

Traseu urcare: punct albastru

Sat Valea Putnei- Poiana Strungii- Poiana Sapele- Vf. Alunu- Vf. Chilii- Vf. Giumalău- Cabana Giumalău

Şi s-a făcut iunie... iar la vreme de vară nu pot sta liniştită într-un oraş cotropit de arşiţă, praf, tranşee, claxoane, zgomot, inaugurări de mall-uri şi alte fiţe etc. Mariana mă tot ispitea de câteva zile cu Giumalăul şi cum cu Turistorul munţii sunt la o azvârlitură de băţ, nu puteam refuza o porţie verde de Bucovina. Din păcate, turistorii nu prea s-au îngrămădit la tura asta aşa că am plecat doar trei: Mariana, Gabriela şi eu. Ok... va fi o tură de fete :D.

Sâmbătă dimineaţă, pe la 07,00, am luat cursa de Cluj cu gând să coborâm în Valea Putnei. Ştiam că pentru sâmbătă se anunţă vreme frumoasă aşa că am preferat să alegem un traseu mai lung deşi în timpul săptămânii ne gândeam la o urcare din Zugreni.

Recunosc, imi era dor de Bucovina cu toate că o văzusem în urmă cu o lună când codul galben de ploi şi furtuni ne tot sufla în ceafă prin Rarău. În plin soare, Bucovina te primeşte cum te primesc bunicii cu braţele deschise, cu un aer aşa... nostalgic şi blând şi îţi oferă ceea ce au ei mai bun. Multe se schimbă în lumea asta... dar Bucovina cu satele ei pitite printre Obcini rămâne aceeaşi şi simt nevoia să o revăd în fiecare an.

În Valea Putnei am ajuns abia pe la 11,00 iar pe la 11,30 am intrat pe traseul cu punct albastru care porneste din zona garii. 

Am început urcarea pe valea unui pârâu, pe un versant destul de abrupt, am tot dat de luminişuri şi rarişti până când traseul ne-a scos în  Poiana Strungii (1328 m) care ne-a oferit spre vest privelişti spre Obcina Mestecăniş, Pasul Mestecăniş şi Munţii Suhard. Facem fotografii, ne mai ştergem fruntea de sudoare şi o luăm din loc pentru că traseul e lung iar ochii noştri aşteaptă alte şi alte minunăţii... Am tot urcat, am trecut prin zone cu afiniş şi am intrat din nou în pădurea care semăna din ce în ce mai mult cu o pădure seculară. În plină amiază, soarele arde din plin iar noi ne vedem de drum când prin luminişuri, când prin şei, când pe la umbra pădurii până când ne trezim în Poiana Sapele (1440 m) pe care o traversăm admirând spre sud vârful Giumalău. Marcajul cu „bilă”  albastră J - vorba Gabrielei - ne conduce prin afiniş, spre est, cumva pe sub nasul Vf. Alunu (1665 m) :D . Vreo zece minute ne bucurăm din nou de răcoarea pădurii, apoi dăm de pajiştea aflată la sud de Vf. Alunu, vârf care se află la jumătatea distanţei dintre Valea Putnei şi Vf. Giumalău. Au urmat o serie de urcuşuri şi coborâşuri, fâşii de pădure şi şei pline cu tufe de ienupăr şi afin. Ne aflăm de-acum pe creasta Giumalăului şi trecem de vârfuri precum Vf. Chilia Mică, Vf. Chilia Mare, Vf. Chilii, Vf. Stegile. 

 În stânga noastră, spre est şi în dreapta, spre vest.... cât cuprinzi cu privirea, munţi şi păduri peste care norii albi îşi proiectează umbrele... Uite, Munceii Rarăului! Uite, Rarăul cu Pietrele Doamnei! Uite şi Munţii Stânişoarei şi Călimanii şi Suhardul şi Mestecănişul!!! Nu-mi scapă nici una din zările astea, apoi închid ochii şi ascult... Sssst! Munţii şi pădurile lor se ascultă cu urechea, în tăcere.... le poţi auzi respiraţia, şuierul, pulsul! Tare fain mai e!

 

Pe la ora 18,00, am ajuns pe Vf. Giumalău ( 1857 m) unde am făcut o pauză ceva mai mare pentru a lua masa de seară... la înălţime :D... privind către Rarău, Valea Bistriţei şi Munţii Bistriţei.

Mi-aş fi dorit să fotografiez apusul de pe vârf dar dinspre sud-vest o perdea albă învăluia Călimanii şi Ţara Dornelor cu gândul parcă să se apropie de noi. Vântul bătea cu o putere din ce în ce mai mare aşa că am hotărât să nu mai zăbovim şi să coborâm pe versantul sudic spre cabana în zona căreia atmosfera era una de poveste: stână, ţarcuri, cai, vaci, turme de oi, sunet de talangă, lătrat de câini... toate astea având ca fundal culmile Munţilor Bistriţei. La o cană de ceai, Dana, cabaniera, o gazdă primitoare, ne-a povestit despre lupii care dau la stâna din imediata apropiere, despre urşii care îşi bagă botul şi gheara în mâncarea turiştilor care îşi aşează cortul la marginea pădurii, despre drumeţii şi „drumeţele” mai mult sau mai puţin iubitori/ iubitoare de munte care umblă pe potecile Giumalăului căutând băutură şi care aşteaptă autobuzul în „staţia” de la poarta cabanei :D Ne-am minunat de aşa întâmplări apoi, la lăsatul serii şi în lătratul Ienei, al lui Heidi şi Haiduc - cei trei ciobăneşti închişi după garduri de 2,5 metri - am urmărit cum soarele se ascunde dincolo de Poiana Ciungilor în dâre roşiatice de lumină.

  A fost o zi plină de poveşti, culori, umbre şi lumini, sunete, adieri, miresme, privelişti, orizonturi albastre... Noapte bună!

Duminică 10 iunie 2012

Traseu coborâre: punct albastru

Cabana Giumalău - Zugreni

Reţetă pentru tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte (se aplică cel puţin de două ori pe lună :D)

1. Trezirea la 05,00 A.M în zilele de vară şi urcare, pe nemâncate, pe o culme/ creastă/ deal :D cu vedere spre răsărit;
2. Servit tot pe nemâncate un răsărit de soare. Se recomandă mintea şi simţurile la purtător şi a fi ochi şi urechi la tot ceea ce se petrece la orizont, timp de o oră... Pentru eliminarea reziduurilor şi a gărgăunilor de provenienţă urbană este indicat căscatul cu lacrimi şi reprize fără număr de inhalat aer curat; Efecte posibile: stare de somnolenţă, foame acută;
3. Reîntoarcerea la cabană, servit afară mic dejun şi o halbă de cafea (sau cu mult, mult mai puţin de o halbă, depinde de cordul fiecăruia)... cu ochii pironiţi bineînţeles tot spre zări alpine şi cu urechea la eventualele furtuni care se apropie....:)

 Daaa, am avut parte de un răsărit mai altfel... Giumalăul a fost cumva graniţa dintre întuneric şi lumină, război şi pace. Dacă spre Rarău şi Stânişoarei lucrurile erau paşnice, spre vest Călimanii, Ţara Dornelor, Suhardul, Rodnei erau sub asediul norilor negri, ale tunetelor şi fulgerelor. Mare frământare era acolo! Vorba Marianei, tobele se băteau mai cu foc în Rodnei. Cu toate astea am apucat să luăm micul dejun afară, stând la poveşti cu Dana. Cafeaua am înghiţit-o cu noduri pentru că armatele de nori, tunetele şi fulgerele se dezlănţuiau înaintând cu hotărâre până dincoace de Vatra Dornei. Rusca, Mestecănişul erau în beznă, Poiana Ciungilor n-a scăpat nici ea... În doi timpi şi trei mişcări ne-am luat cafeluţa în cameră dar care din noi să stea liniştită? Deşi atmosfera era tensionată, am ieşit afară la fotografiat sub pânza neagră care s-a lăsat peste Giumalău. Eoliana se învârtea de mama focului în bătaia vântului, tunetele erau la ele acasă, fulgerele spintecau Valea Bistritei şi culmile din împrejurimi.

 Toate ostilităţile se deplasau spre est lăsând în urmă rafale de grindină apoi o ploaie zdravănă. Plină de energie, Gabriela alerga bucuroasă prin ploaie, eu şi Mariana eram când în pragul uşii camerei noastre, când pe sub streaşina cabanei la fotografiat. În fine... pot să spun că a fost prima furtună pe care „am savurat-o” pe îndelete şi pe care am urmărit-o metru cu metru, picătură cu picătură, fulger cu fulger.

Pe la 09,30, după o oră şi ceva de confruntări cereşti, atmosfera a început să se limpezească, lăsându-ne şi pe noi să ne pregătim de plecare.

Sub soarele puternic, le-am mulţumit cabanierilor pentru găzduire şi Giumalăului pentru spectacol şi am pornit spre Zugreni tot pe marcajul cu punct albastru. În poienile din apropierea zonei alpine ne-am trezit ochi în ochi cu versanţii împăduriţi ai Munţilor Bistriţei. Erau atât de aproape încât dacă m - aş fi străduit,  i-aş fi atins cu mâna... Unele luminişuri ne deschideau ferestre abrupte spre Bistriţa şi spre gospodăriile de pe malurile ei, dar până jos mai aveam cale lungă.... şi abruptă. În afară de cele câteva poieniţe şi luminişuri cu puncte de belvedere din apropierea golului alpin, traseul spre Zugreni mi s-a părut sâcâitor de abrupt şi n-aş fi prea dornică să-l repet nici pentru urcare, nici pentru coborâre, indiferent de anotimp... Cum spunea şi Ovidiu, traseul dinspre Valea Putnei şi traseul spre Zugreni oferă perspective total diferite asupra Giumalăului

Până la drumul forestier de pe Valea Colbului am făcut vreo 4 ore şi... ca la un final de traseu parcurs de fete... am dat de o fâneaţă cu margarete de toată frumuseţea. Dorinţa Gabrielei s-a îndeplinit! :) 

Am luat-o spre sud, pe drumul forestier care ne-a condus către Zugreni şi şoseaua care face legătura dintre Vatra Dornei şi Poiana Largului. După vreo jumătate de oră am prins o cursă spre Vatra Dornei şi pentru că trenul spre Iaşi pleca abia pe la 16,30 am avut timp şi de îngheţată şi de o plimbărică prin staţiune. 

În tren, până am trecut de Mestecăniş, până am ieşit din Valea Putnei şi din Valea Moldovei, am stat precum copiii, cu ochii pe fereastră pentru a revedea locurile dragi de hoinăreală... Privind plaiurile şi munţii Bucovinei în lumina după-amiezei de vară, mă cuprinde aşa... un soi de neastâmpăr, o nelinişte care se traduce prin „vreau să mai vin”, „mai sunt cotloane de descoperit”.

O vară frumoasă tuturor!

 

V-am pupat!

Mihaela Burlacu

iunie 2012