Tura pe Valea Dambovitei: Cheile si pestera Dambovicioarei, Cheile Brusturet, Cheile Mici ale Dambovitei si pestera Coltul Surpat, Manastirea Dragoslavele, Monumentul Eroilor. Traseu Creasta Sudica a Pietrei Craiului cu acces pe La Lanturi si coborare pe la Prepeleag, Marele Grohotis (Cab. Garofita Pietrei Craiului).
Câteva fotografii pentru cei care iubesc crestele făgăraşului. Tura a fost făcută în iunie 2009 cu tabăra la Bâlea , o zi traseu spre Vf Negoiu şi o zi pe Vf Vânătoarea lui Buteanu; restul poveştii o spun imaginile mult mai sugestiv decât orice cuvinte.
Adriana Marcu
Trei dintre biclele turistorului au trecut de curând prin grele încercări. Nu m-am putut abţine să nu le pun câteva întrebări haiducilor care şi-au testat limitele în această tură.
R: Aventura a început mai devreme pentru tine,Tibi, cu “Danube by bike”. Cum a fost?
Tiberiu: Au fost 5 zile în care am fost impresionat de organizare: escortaţi de maşini de poliţie (faţă - spate), nici o maşină nu avea voie să ne depăşească, cele din sens opus erau obligate să staţioneze cât mai mult pe dreapta până trecea toată coloana de biciclişti - asta în ţările UE, România şi Bulgaria, în Serbia s-a pedalat la liber; cazarea destul de bună peste tot, mâncare la discreţie, pe lânga micul dejun şi cina aveam pachet pentru prânz; în plus la aproape toate opririle pentru regruprare ne dădeau apă plată, sucuri, cornuri, fructe etc.
R: Care a fost momentul care ţi-a plăcut cel mai mult din această manifestare ?
Tiberiu: Întâlnirea de la Belgrad cu celălalt grup venit de la Budapesta: o “masă portocalie” de biciclişti a blocat toată circulaţia din centrul Belgradului; totul s-a terminat printr-un spectacol organizat special pentru noi într-un parc pe malul Dunării.
R: Dar călătoria nu s-a terminat odată cu asta…
Tiberiu: Sandu şi cu mine, din Iaşi, Mihai din Bucureşti şi Ionuţ din Vaslui (student în Bucuresti) eram hotărâţi să ajungem acasă pe biciclete. Am trecut vama la Naidas (după aproximativ 100 km prin Serbia), am mers pe malul Dunării până la Orşova, unde Mihai ne-a lăsat să ne continuăm drumul în trei (motivând ceva oboseală, chiar dacă n-o arăta). După traversarea munţilor Godeanu şi Vâlcan pe forestiere, în Petroşani s-a întâmplat un mic accident (neacordare de prioritate a unei maşini) şi Sandu nu a mai putut continua, având furca îndoita, şi-am rămas în doi să ne continuăm drumul. La Obârşia Lotrului ne-am întâlnit cu doi buni prieteni din Iaşi.
R: Era evident vorba despre Sorin şi Radu… Cum a fost pentru voi băieţi drumul spre Obârşia Lotrului?
Radu: Seara fuga la tren. Bicicletele puse în compartiment, ceilalţi pasageri înţelegători. Alba Iulia – Sebeş, apoi un drum prin pădure care urca spre lacurile Tău şi Oaşa. O ploaie ne udă leoarcă, dar apoi e senin din nou. Ne schimbăm rapid la Oaşa. După Pasul Tărtărău coborâm la Obârşia Lotrului, la căsuţe. Îl aşteptăm pe Tibi, care vine din Balcani prin Petroşani. Tragem o fugă la Lacul Vidra.
R: Care a fost traseul pe care l-aţi parcurs ?
Sorin: Alba Iulia - Sebeş - Pasul Tărtărău 1678 m - Obârşia Lotrului 1400 m - Lacul Vidra - încă 14 km de la Obârşia Lotrului pe Transalpina - M-ţii Latoriţei 2000 m - Pasul Curmătura Vidruţei 1571 m - Voineasa - Călimăneşti - Valea Oltului - Berislăveşti - Curtea de Argeş - Lacul Vidraru - Bâlea Lac 2034 m - Cârţa - Agnita - Sighişoara - Lacul Bezid - Sovata - Pasul Bucin 1287 m - Gheorgheni - Pasul Bicaz 1256 m - Cheile Bicazului - Piatra Neamţ - Girov - Târgu Frumos - Iaşi. Total 854 km. Pentru Tiberiu traseul total a fost de peste 1600 km (venind de la Belgrad).
R: Traseul ăsta pare extrem de dificil dacă nu chiar imposibil de făcut pentru un om neantrenat. Pentru voi, care a-ţi mai făcut ture de genul ăsta cum a fost?
Sorin: Traseul pare dificil din două motive: parcurgerea în aceeaşi tură a două din cele mai înalte şosele ale României, aflate la peste 2000 m (Transalpina în Parâng şi Transfăgărăşanul în Făgăraş) şi al doilea motiv, continuarea traseului până în Iaşi pe biciclete prin Cheile Bicazului. Asta în condiţiile în care am mers cu bicicletele mountainbike având portbagaj, coburi, cort, sac de dormit, izopren, haine de schimb şi ceva mancare…
R: Ceva amintiri deosebite?
Sorin: Deşi a fost traseu de bicicletă am făcut şi un traseu pe jos (eu împreună cu Radu), până pe Vârful Capra de 2494 m, unde am întâlnit, evident, o capră care se ţinea de noi precum un câine. Alt moment interesant a fost întâlnirea lui Radu cu Moş Martin…
Radu: Faza a fost următoarea: pe Transfăgărăşan, un pic mai jos de Piscul Negru, văd câteva maşini oprite pe ambele direcţii de mers. Îmi zic: vreun bucureştean şmecher - scuze de pleonasm - face pe grozavul. Încep să depăşesc coloana şi la ultima maşină văd aruncaţi lângă marginea şoselei nişte covrigi. Lânga mine, dintr-o tufă de lângă şosea, între brazii deşi aud un ,,puffffff, shhhhhh, mrrr", adică un soi de ,,p…a măti, m-am speriat'' în limba urşilor. Am apucat să văd doar capul unui urs destul de tânăr şi sperios - norocul meu - care a dispărut în pădure. Dacă era un clovn bătrân şi obişnuit cu lumea, apăream probabil la OTV cu chiloţii rupţi şi cu jumate de janta în mână. Nu m-am oprit, mi-am continuat drumul... totul a fost prea scurt ca să am vreo reacţie. Aflat la vreo două serpentine în spatele meu, Ghio a fost atenţionat că e urs în zonă, dar cred că Martinel deja păpase covrigii şi dormea pe vreo brână.
R: Ceva concluzii legate de această tură?
Tiberiu: A fost frumos, toţi partenerii nişte oameni deosebiţi.
Stau şi acum şi mă întreb cum de-am reuşit în ultimele trei zile să pedalăm 460 km, traversând trei munţi (luni dimineaţă plecam de la Bâlea Lac şi miercuri seara eram în Iaşi) Radu având un First Bike amărât, care scârţâia din toate încheieturile, cu saboţii de frână roşi până la metal, dar având o voinţă de fier.
Radu: Din păcate fundul meu nu a fost de fier… nu am avut pantaloni speciali de biciclist - cu burete şi m-am cam ros… După şapte zile am înţeles de ce scoţienii vorbesc englezeşte cu accent ciudat…
Le mulţumesc băieţilor pentru că au avut răbdare să ne povestească … şi închei cu câteva cuvinte spuse de Sorin care m-au impresionat:
“Nu trebuie să uiţi de munte şi de sport... să uiţi de munte e ca şi cum o parte din tine ar muri.”
a consemnat Rodica Ion
Nu mai făcusem de mult “o tură adevărată la munte” aşa că ne-am pornit de joi dimineaţa către Borşa în ciuda prognozei meteo nefavorabile. Din Borşa am urcat până la staţia meteo Iezer unde am pus cortul. Când am văzut peticele de zăpadă şi am simţit diferenţa de temperatură, accentuată de vântul care bătea în rafale puternice, am cam început să numărăm hainele pe care le aveam la noi… credeam că va fi o tură de vară şi uite ce ne aştepta sus!!! În cort şi în sacul de dormit a fost totuşi acceptabil de cald. Numai vântul care ne scutura serios cortul şi tot îndoia unul din beţe ne-a deranjat.
Pentru că ceaţa se tot ridica şi ameninţa să ne îngreuneze serios orientarea pe traseul de creastă ne-am hotărât să coborâm pe la Tăurile Buhăescu şi să mergem pe cărarea nemarcată care apărea pe hartă dar pe care evident ca am pierdut-o la un moment dat şi am mers orientându-ne mai mult după relief până sub Vf. Repede, la cel de-al doilea loc de campare. Vântul ne-a atacat din nou umilul sălaş din pânză; nu s-a mai războit cu beţele (sorin a propus o aşezare “aerodinamică” a cortului) dar a reuşit sa rupă un elastic şi să lipească una din intrări de cort, fix acolo unde îmi ţineam eu bocancii (noroc că nu a plouat...)
Ghiocel, că nu degeaba i se spune aşa, nu a vrut să se ude prea mult… a încercat să traverseze păşind de pe o piatra pe alta… a alunecat şi rezultatul: ud fleaşcă şi cu capul spart… Ajunşi în Borşa ne-am ocupat de cap... apoi de cazare la o pensiune şi în ziua următoare am revenit în Iaşi, ofticându-ne aşa un pic (mai mult) că era o vreme superbă în ciuda prognozei…
A fost o tură mai scurtă decât plănuisem dar a meritat pentru că am experimentat sentimentul de a fi numai noi în mijlocul pustietăţii (nu am mai întâlnit alţi turişti pe munte) şi pentru că am văzut locuri mai puţin umblate, cu poteci nemarcate, locuri pe unde nu vom mai ajunge niciodată… sau poate că… cine ştie…
