joi, 14 mai 2009

Traseu de cicloturism Targu-Neamt - Buhalnita - Izvorul Muntelui 09 - 10.05.2009

Sâmbătă am întârziat foarte mult cu vizitarea tuturor mănăstirilor întâlnite în cale: Secu, Sihăstria, Sihla, Agapia, Văratec şi a schitului Daniil Sihastru, unde ne-am abătut de la drum 1,5 ore de mers pe jos şi cu câte 2 căldări de balast în mână, pentru binele schitului şi “să ne ajute domnul”, asta băieţii (ghio, ţicle şi adi plopa, că eu am stat la biciclete).


Când am ajuns la Mitocul Bălan şi ne-am uitat la ceas era deja ora 18.00 şi mi-am amintit ce ne-a spus Sandu că dacă nu începem urcarea cel târziu la 14.00, n-avem nici o şansă... asta după ce fiecare ţăran sau cioban întâlnit în cale ne îndruma spre altă direcţie, drumul trecut pe harta rutieră fiind un drum al viitorului că în prezent nu există...

...aşa că am înoptat la ultima casă din sat (o viitoare casă de rugăciuni), unde ne-au şi ospătat cu ceva sarmale şi cu o ciorbă (care avea şi ceva coji de copac prin ea, ei îi ziceau păstravi de ciuperci care cresc pe coaja copacului ) foarte bună la foamea care o aveam, dar cine nu avea dinţi buni, a lasat coaja în farfurie :( .


Duminică dis de dimineaţă (8.00) am plecat la drum (unul din multitudinea de “drumuri” inexistente din zonă, să traversăm muntele (până la urmă s-a nimerit să fie Buhalniţa) ajungând după 6 km şi după 5 ore de împins vagoane la deal şi vale în satul Buhalniţa unde ne-am hotărât să scurtăm traseul prin Poiana Teiului - Pasul Petru Voda - Tg Neamţ.


În total au fost 146 km, o vreme superbă în ambele zile cu excepţia a 2 ore de ploaie de duminică, care ne-a prins în Poiana Teiului, unde ne-am adăpostit într-un restaurant facându-ne plinul...


Tiberiu P.




sâmbătă, 9 mai 2009

Tura de Revelion - Munţii Hăşmaş 2008 - 2009

Am plecat cu trenul de Braşov până la Adjud, de unde am luat o legătură prin Siculeni(Ciceu) până în halta Izvorul Olt. Cu o dubiţă am ajuns în Bălan. La refugiu am ajuns pe traseul clasic, bandă albastră.
Priciul avea paturi etajate din lemn, cu saltele noi. Doar un pat era vechi, cadru din fier şi saltele expirate, unde am stat eu-la etaj şi Bogdan Răileanu-jos. Godinul avea un aspect arhaic dar nu ne-a afumat, lucru de care mă temusem iniţial. Am cărat un brad făcut butuci, pe care nenea cabanierul i-a tăiat şi astfel am avut tot timpul lemne pentru foc. La Refugiu nu era curent electric, dar am avut lumânări şi frontale. Paul a avut inspiraţia să încropească din lemnele pentru foc nişte poliţe drăguţe unde au ars lumânările. Locul avea aspectul uneli colonii din Noua Anglie-secolul al XVIII-lea.
În ziua de 31 decembrie am urcat pe vârful Hăşmaşul Mare. Ziua a fost superbă, cu un soare puternic. Traseul de creastă –bandă roşie- ocoleşte vârful, dar noi am urcat de-a dreptul, pe lângă abrupt. Peisajul era foarte frumos. Depresiunea Ciucului acoperită de marea alpină, brazii plini de zăpadă, câteva capre negre pe brâne. Pe vârf bătea tare vântul. Se distingeau Călimanii şi Ceahlăul. De acolo ne-am despărţit. Un grup s-a întors la refugiu ca să orneze camera, altul a continuat un pic traseul până în Poiana Albă.
De Revelion am avut muzică de chitară, datorită Claudiei Ceaun, amica lui Pedală, o tânără foarte talentată. Ca şi anul trecut, Lăcrămioara şi trupele olandeze de menţinere a bunei dispoziţii au cercetat cerul, foarte senin şi plin de stele, în căutare de constelaţii. Maia, o Husky rea cu buletin de Iaşi, l-a flocăit bine de tot pe Gyuri, dulăul ciobănesc de la Refugiu. Unul dintre băieţii de la Fălticeni, Ciprian Constantineanu -zis Cipone- ne-a întrebat de Doru Platon şi Vali Maşină, colegi de căţărat cândva.
Lumea a urcat în mai multe rânduri pe Piatra Singuratică. Traseul e cablat, fapt care permite un acces relativ uşor. E drept, satisfacţia e un pic umbrită de această facilitate. De gustibus...În ziua de 1 ianuarie am urcat şi eu cu Tudor, Claudia, Ghio şi Rodica. Apoi am pornit spre sud, pe platoul Pietrei Ascuţite. Zona are un aspect superb iarna, de deşert polar.
În ziua de 2 ianuarie ne-am strâns bagajele şi gunoaiele şi am plecat sre casă. Un grup a coborăt în Bălan. Altul a ales să traverseze muntele, spre Lacul Roşu. Vremea era închisă, vorba unei colege, ca să ne amintească de timpul frumos din zilele trecute. Din Poiana Albă am avut mai multe variante. Am ales banda albastă. Am traversat Poiana Albă, apoi am coborât prin pădure şi am ajuns la un drum forestier. Primul marcaj l-am găsit la capătul Poienii Albe, lângă Piatra Potcoavei. Unele nedumeriri de pe traseu au fost rezolvate de hărţi şi busole.
Lacul Roşu era plin de oameni veniţi la ,,zăpadă albă”. Un camion, cu care vorbise Ana în prealabil, ne-a dus în Bicaz. Trupele olandeze au coborât în Autogară. Restul a luat trenul până în Bacău. Vărul lui Bogdan, om de al locului, ne-a indicat un local fain, Curtea Veche. Am făcut un pic de senzaţie printre cei de acolo. Mă gândeam la un moment dat să fac poze cu copiii contra cost. La întoarcerea spre Gară ne-a distrat faptul că stâlpii aveau marcaje alb-roşii, e drept, orizontale.
Am ajuns la Iaşi în acelaşi tren cu trupa plecată prin Bălan. Mulţumiri colegei noastre, Ana Pârlac, care s-a ocupat de organizare-cazare şi transport. Gaşca a fost faină în ansamblul ei şi a facut posibilă o frumoasă tură de iarnă.

Radu Filipescu

Tura Suhard - Rodnei 30 iulie - 3 august 2008

30 iulie 2008 - plecăm cu Iaşi - Timişoara. Ajungem pe la 12 in Iacobeni...soare Pornim spre vf. Faraoane prin unul din drumurile forestiere. Pe drum găsim un versant plin cu zmeură. O pauză obligatorie. La un moment dat drumurile se bifurcă. Unul o ia la stânga, spre Ouşorul. Drumul nostru merge înainte. Sus, în păşunea alpină, tufe pline cu afine... pauze lungi şi dese. Ajungem la schitul Recea. Călugării sunt jos în sat, unde se face o mânăstire. Sus este doar îngrijitorul, nea Mircea din Moldoviţa, un tip solid, cu moacă de pirat olandez. S-a uitat el cam chiorâş la noi, dar până la urmă a fost bine. Ne-a cazat în casa de lângă schit. În plus, ne-a poftit la o ciorbă de fasole super, dar cam fierbinte... Seara am urcat pe creastă, de unde am admirat un superb apus de soare.

31 iulie 2008 - plecăm de la schit spre vf Omu. Nea Mircea era vesel că ,,căcaţii de la Steaua au mâncat bătaie”. El ţine cu Dinamo, ,,altă echipă de căcaţi, dar mai mici oleacă”.

Pornim pe drumul generos de căruţe. Sus unii oameni culeg afine. Prima întâlnire cu câinii ciobăneşti, la o cotitură. Latră, se reped, dar păstrează o poziţie respectuasă. Mergem înainte. Corbi planează greoi ca nişte bombardiere. Şoimi cafenii zboară iuţi în căutarea prăzii. Soare, cai, vaci...

De menţionat faptul că deşi sergentul Tumurug m-a rugat să iau harta Suhardului şi eu i-am promis că i-o aduc, fiind tăntălău distrat am uitat de ea. Ei, iniţial ne-am zis că oricum este marcaj destul de bun şi că în fond, e o aventură... Am urcat un munte plin de jepi; ulterior aveam să aflăm că este vf Pietrile Roşii. Un traseu nesuferit pe alocuri, un labirint strâmt, printre arbuştii aspri; locul are aspect de spălătorie auto. Era să rămân fără gluga de la geacă, iar Ciprian şi-a pierdut sticla de apă agăţată de rucsac. Sus este un indicator de cotă metalic, fără vreun... indiciu scris. Am mâncat acolo nişte stafide Jumbo aduse de Ciprian. De atunci vf respectiv a fost numit de noi ca punct de reper vf Jumbo.

De acolo am ocolit prin stânga un vf mai înalt... plin de grohotiş, adevăratul vf Omu, şi am continuat să mergem, deşi am întâlnit alt marcaj, bandă roşie... În faţă vedeam clar Munţii Rodnei... în fond asta era acum ţinta noastră. Am trecut pe lângă o stână, dar catârul de mine nu a vrut să ceară explicaţii. Am pornit pe traseul marcat cu bandă şi bulină roşie. Defrişări masive. La un moment dat a rămas doar bulina roşie. Era clar că vom coborî mult în stânga Pasului Rotunda. La vale la un moment dat a dispărut marcajul. Am coborât cam vreo oră şi jumătate pe drumuri desfundate, unde apa spălase totul până la piatră, dând naştere la tranşee groteşti. Jos am întâlnit un drum forestier marcat cu triunghi albastru, o colonie forestieră şi.... am ajuns într-un loc numit Poiana Zânelor.

Am intrat zburliţi şi obosiţi într-o civilizaţie de maşini luxoase, oameni relaxaţi şi multe zâne minore îmbrăcate sumar. Am băut o bere şi am decis să plecăm. La oarecare distanţă am aşezat cortul lângă apă. Mersesem în acea zi vreo 10 ore. Sergentul era obosit şi cu bătături în tălpi. De altfel, am ciocnit cănile de inox, apoi s-a culcat repede. Eu am rămas cu tovarăşele Stalinskaya şi Lămâia. Am încropit un foc din crengi de brad. Seara a venit la foc o căţea cerşetoare. Acuma, nu cred că dorea mâncare cât afecţiune... s-a frecat de mine, ne-am dat limbi... a fost tare fain, cel mai fain cadou pe care îl poate primi cineva de ziua lui.

1 august 2008 - soare... am ajuns la drumul care face legătura între Rotunda şi Şanţ. Aveam de ales... să pornim spre Şanţ sau spre Rotunda. Sincer, preferam a doua variantă, deşi pe drum era rupt un pod, după cum spunea lumea. Erau în zonă nişte drumuri forestiere care se pierdeau în pădure, de unde urcai spre traseul Rotunda-Ineuţ. Dar Cip era obosit şi bătăturile din ziua anterioară începuseră să îl termine. Până la urmă soarta a ţinut cu noi şi un tractor ne-a dus în partea cealaltă, spre Şanţ. De acolo am început să urcăm la refugiul Valea Blaznei. Pe drum ne-a luat cabanierul, nea Dorel, cu Toyota lui de teren. Un om deosebit de amabil şi glumeţ. Şi iată, dacă dimineaţă porneam pe un drum lung şi anevoios, dupamiază admiram Valea Someşului Mare parcă din avion, cam de la 1300 m. Nea Dorel şi prietenii lui ştiau multe despre munte...nu prea am avut timp să vorbim pe îndelete. Oricum, am aflat diverse, inclusiv legenda satului Şanţ. A fost o zi de odihnă, mai ales pentru picioarele sergentului. Eu am avut privilegiul să contribui la curăţarea micului parc dendrologic din faţa cabanei. Jepi, ienuperi, brăduţi şi zade au fost scoase dintre buruieni. Toată lumea căuta rododendronul pus de nea Dorel. Până la urmă a fost găsit, dar până la el au fost scoase la iveală un pachet de Kentodendron şi o cutie goală de berodendron.

2 august 2008 - soare... La plecare, am constatat că nea Dorel nu a uitat-o pe Ioana Ursache, fata de la revelion, ,,blonda care făcea poze”. Am început să urcăm spre Cobăşel. Vârful Roşu l-am trecut în ceaţă. Deja se formau nori care treceau uşor peste versant...la un moment dat au rămas înspre Ardeal, lăsând Bucovina în lumină. Pe Ineuţ am dat tot de ceaţă. Mai jos am întâlnit un cuplu de gasconi plecaţi de la Valea Blaznei într-o tură scurtă, moment bun ca să mă fac de râs cu franceza mea mizerabilă-varză la capitolul gramatică. Oricum, ei erau bucuroşi că un biet fraier se chinuie să le vorbească în limba maternă, mai ales că la refugiu engleza era la putere. Apoi am coborât un pic din Şaua cu Lac ca să luăm apă. Am urcat singur Ineul, pe ceaţă. Cip a rămas să se odihnească. Când am coborât, Ineul a ieşit în soare, spunându-mi parcă ,,yo, loozere, mai ai degete la mâini, ha”?

Drumul spre vârful Omului a fost frumos...soare pe ambii versanţi. Herghelii de cai, brumăriţe speriate, zburând repede din calea noastră. Tufe de iarbă maronie, câţiva bujori de munte încă înfloriţi, garofiţe, barba ursului... Nu prea ştiam noi vârfurile, dar La Om trebuia făcut dreapta. Gargalăul ne aştepta sever ca de obicei. Am decis să punem corturile în Şaua Gargalău... într-adevăr, un loc tare fain... un tăpşan relativ drept, aproape de traseu, apă...Vârfurile Laptelui Mare, Galaţului şi Muntele Cailor ne aşteptau în zare.

Dar Ciprian a decis să se oprească. Făcusem iar 10 ore şi picioarele lui erau minate. Eram o echipă şi am decis să îl însoţesc. Urma a doua zi să coborâm pe la Cascada Cailor. În seara aceea ne-am făcut de cap, golind restul de vodkă şi halind restul de conserve...What a fuck, vorba lui nuştiucare.

3 august 2008 - am profitat de liniştea din zonă şi am făcut o baie ca la munte, culus nudus în pârâul care curgea vesel spre vale. Apoi am coborât pe marcaj cruce albastră spre Cascada Cailor. Uneori am constatat că există două marcaje pentru aceeaşi coborâre, unul de vară şi unul de iarnă, probabil. Dar dacă nu ai simţul locului te pot induce în eroare şi te trezeşti învârtindu-te ca un şoricel. Sincer, nu prea m-a impresionat Cascada Cailor. O Duruitoare mai mare un pic. Probabil dacă ai privi-o de sus, ar fi altceva. În schimb, Muntele Cailor arată mai impunător această zonă, pe cât de mic pare dincolo, pe creastă. Borşa e un loc divers, pestriţ. Lume în costume populare, mai ales femei şi copii. Adolescente cu blugii mulaţi la agăţat. Ciprian nu a dorit să renunţe la băţul cu care urcase pe munte şi a intrat bine mersi cu el în supermarketul oraşului.Apoi ne-am suit în maxi-taxi Borşa-Suceava-Botoşani-Iaşi-40 lei.

Ce să zic... am ajus seara obosit şi iar am fost pe punctul să neonorez o promisiune, a doua zi. Din punctul ăsta de vedere aş fi preferat să rămân acolo sus... Munţii nu sunt un obiectiv turistic, sunt locuri de reflecţie...


Radu Filipescu

Tura de bicle-Iaşi-Târgu Frumos-Ruginoasa-Miclăuşeni-Iaşi 17 - 18 iunie 2006

In primul rand vreau să mulţumesc Adrianei Marcu, pentru ca mi-a împrumutat un cob. Un soi de samar pe care bicla mea l-a purtat pe portbagaj si fără de care mi-ar fi fost destul de greu. A fost prima dată în viaţa mea cand am folosit aşa ceva. M-a ajutat mult acest rucsac de biclă, care a preluat mult din greutate. Dovada a fost efortul lui Vali, care a mers tot drumul cu rucsăcoiul său în spinare...
Am fost opt: Adriana şi cavalerul ei, Ţicle, delicatul Mihai Telich şi o prietenă de a lui, Irina Palade, sfiosul Ghiocel, veselul Radu Curcan, fotograful expediţiei, Vali Cernei-Diugaşvili şi subsemnatu. Un echipaj bun de o aventură, într-un weekend, pe drumurile judeţului.
Pe tot parcursul traseului, grupul a fost în general compact. Lumea s-a mai oprit, să cumpere cireşe şi mere. Un prim popas de haleu am făcut după dealul cel mare de la ieşirea din Târgu Frumos... Mihai şi Irina au ajuns mai greu, ea fiind tractată la şufă, spre râsul tuturor... Fără răutate, râs de biciclişti veseli şi puşi pe glume... Era din ce în ce mai cald... Masivul Vali dormea ca un copilaş. Ghiocel, toropit, ne tot întreba cum se numeşte localitatea de unde am plecat în tură... De fapt dorea să ne întrebe altceva, dar ştiţi cum e... una gândeşti şi alta faci, uneori....
Ruginoasa e o comună prăfuită şi apatică... Palatul a fost construit de un membru al familiei Sturza, dar cumpărat de Elena Doamna, soţia lui Al. I. Cuza. Păcat. Arată modest, mai bine îl lua înapoi prinţul Sturza... Aici s-au întâmplat mai multe drame, de-a lungul timpului... crime, sinucideri... O ghidă plictisită.... Afară 2 câini scheletici, care au scormonit în coşul de gunoi după deba noastră.... Vali, ca de obicei, întârzia făcând poze la tot ce mişca sau staţiona prin atmosferă...
În curtea palatului, Adriana a studiat cu atenţie harta locurilor...Parcă era
Ecaterina Teodoroiu înaintea unei bătălii... De sub ochelari, ochii i-au scânteiat şi a spus cuvintele istorice... ,,trebuie să atingem Siretul...”. Din Ruginoasa, am pornit spre sud, pe un drum asfaltat, dar plin de găuri, aşa că a trebuit să facem slalomuri fără număr... Sunt senzaţii unice în viaţă... Nu pot uita cât de liniştite erau locurile acelea... Pe câmp, oamenii erau la prăşit... Păpuşoiul era crescut de-o şchioapă, destul de mic însă pentru Ghiocel ca să se ascundă, pentru nevoi lumeşti... Copii murdari şi rupţi în poponeaţă ne întrebau dacă suntem ,,la cursă”, mai ales că aveam bluze viu colorate... În zare, spre dreapta, Siretul se încolăcea printre păduri...
Am ajuns în comuna Heleşteni, o comună cu omeni politicoşi şi berze pe stâlpii de telegraf... De aici, drumul a urcat până la o fântână cu cumpănă, apoi la dreapta, spre o culme. Am intrat şi am ieşit relativ repede din satul Oboroceni. A urmat o coborâre ,,fără frâne”pe un drum de pământ, abrupt şi cu multe serpentine. Senzaţia a fost unică... Ajuns jos, aş fi dorit încă o tură... Până şi Vali a spus că ,,l-a uns la inimă”… Oricum, cred că după ploaie, drumeagul devine mocirlos şi nesuferit... Cei care au fost la PRV 2006, pe drumul Bogonos - bariera Dobrovăţ, ştiu de ce...
În satul Alexandru Ioan Cuza, un sens al drumului era proaspăt asfaltat. La ieşire, un băieţel statea sprijinit de un pod, sorbind şmecher dintr-o sticlă de coca-cola, prilej cu care vajnicul Vali a ridicat din nou vocea împtriva culturii de masă americane... Traiasca laptele condensat ucrainean! - asta am spus-o eu.
Trupa de călăreţi a ajuns la marele râu, care curgea învolburat la vale... S-a plimbat pe mal, printre copaci, căutând loc de campat, dar ţânţarii zburau în roiuri mari peste tot. Ecaterina Teodoroiu-Marcu a fost singura care a coborât pe malul abrupt al râului. Misiunea a fost îndeplinită... Bine, eu imi pusesem slipul, şi mă şi vedeam în Siretul învolburat, râgâind fără griji şi trăgând pârţuri subacvatice... Eram toţi opăriţi, şi aşteptam răcoarea... Dar am cedat în faţa micilor sugative zburătoare...
Ne-am retras strategic la marginea pădurii. Am pus corturile, am mâncat bine şi am beut o palinca de ciorap contrafăcută. Eram înfierbântaţi şi un pic atinşi de insolaţie... dar beutura aia ni s-a părut raiul pe pământ... Un mic pârâu ne-a răcorit un pic... Ghiocel părea un mânz nărăvaş... Ochii lui negri se uitau în stânga şi în dreapta... dorea mişcare, dorea distracţie.... Eu i-am propus o escapadă în sat la gagici, la nişte bere şi poale în brâu, dar a rămas pe altă dată... A doua zi, am pornit spre Miclăuşeni... Un palat al familiei Sturza, în renovare acuma... Acelaşi stil gotic, ca şi Ruginoasa... Faţada e mai frumoasă, cu ornamente faine... Din păcate, acum nu se poate intra înăuntru.... Impresionant e paraclisul castelului, având pe pereţi inscripţii în diferite limbi, între care şi turcă... Promit sa revin cu detalii... La mânăstire era slujbă. Gazonul englezesc impresionează. Este fain şi micul iaz, cu trestie şi nuferi galbeni.
De acolo am plecat spre Trei Iazuri. Am baut câte o bere şi am discutat despre femei. Apoi am plecat spre Târgu Frumos. La ,,Rami’’, un loc cunoscut turistorilor biciclisti, am mai beut o bere si am păpat nişte mici. Apoi am pornit spre Iasi. Cam atât.

Radu Filipescu





Creasta Făgăraşului-vara lui 2006


M-am suit în trenul de Braşov şi am ajuns în oraşul de sub Tâmpa unde a început o ploaie torenţială. Tot drumul până la Podu Olt aşa a fost. Crestele Făgăraşului nu se distingeau. La Podu Olt a apărut o rază de soare. Acolo am făcut joncţiunea cu Costel, Nadia, Irina, Adrian şi Natalia. Am pornit spre Turnu Roşu. Un sătuc cu case lipite una de alta, unele vechi, amintind de basmele Fraţilor Grimm. Biserica e monumentală, la origine se pare că a fost ctitorită de un logofăt în numele lui Neagoe Basarab. Zona colcăie de istorie, da nu prea se scrie despre asta... dovada e că a doua zi ne-am întâlnit cu un tip care căuta cetatea Turnu Roşu şi nu găsea nicio informaţie despre ea.

Noaptea a fost cea mai frumoasă din toate nopţile acestei ture. Ne-am oprit la începutul pădurii, unde am campat. S-a făcut foc, s-au copt ştiuleţi culeşi din lanul de porumb de pe drum. Cerul era înstelat, frumos. Stelele luceau deasupra brazilor negri... Costel şi Adrian au cântat un cântec trist, în surdină, căci fetele dormeau în corturi.

A doua zi dimineaţă ne-am despărţit. Costel şi Nadia au coborât spre gară. Irina a coborât şi ea, cu tot cu legitimaţiile CFR ale lui Adrian şi ale Nataliei... Eu şi cei doi am pornit în sus, spre creastă. Era soare... am continuat să urcăm pe serpentine, am trecut de o mică mânăstire, plină de lume, deh, duminică...

La un moment dat, drumul forestier s-a transformat într-o cărare abruptă. Am ajuns pe un platou, şi apoi pe creasta Fagaraşului... Printre nori şi soare am ajuns la lacul Avrig, unde am campat. Vecini cu noi au fost nişte ucrainieni. Femeile lor au vorbit non-stop, iar Adrian mi-a confirmat că ucrainienii sunt nişte italieni ai lumii slave. Foarte volubili. Cred că e de la laptele condensat. Multe gunoaie pe malul lacului... de fapt toate lacurile mari din masiv îs aşa.... Lumea vede grămada de gunoi şi arunca la randul ei.

A doua zi era destul de senin, până am ajuns pe vârful Şerbota. S-a lăsat o ceaţă deasă... De acolo am pornit pe o creastă care semăna cu un schelet de dinozaur, numită Custura Sărăţii. Natalia a pornit vijelios înainte, făcându-l pe soţul ei să fie îngrijorat... Nu este dificil traseul, dar cu un rucsac în spate cobori cam greu săritorile. În fine, am ajuns pe Negoiu, dar tot pe ceaţă... Nu se vedea nimic. De aceea, cu regret, am coborât pe Strunga Doamnei, lăsând Strunga Dracului pentru altă dată... Pietrele ude, ploaia mocănească, dădeau locurilor un aspect urât. Făgăraşul tre vazut pe soare...

La poalele Negoiului este lacul Călţun şi refugiul cu acelaşi nume. Am înnoptat acolo, pe ploaie şi vânt. În noaptea aceea a fost furtună. Dar cortul Hannah a rezistat cu bine. Este drept, i-am pus din nou cuiele, şi am fixat ancorele cu bolovani. În plus, l-am ajutat pe Adrian să facă un parapet din pietre pentru a păzi cortul cât de cât de vânt. În plus, el a fixat beţele cu care a urcat pe munte pe laturile cortului, ca să îl întărească. Am stat o zi întreagă acolo, datorită ploii. A doua zi doar încă un cort era întreg. Celelalte erau strânse iar ocupanţii lor au ieşit din refugiu, dimineaţa, la soare, ca nişte şoareci naufragiaţi. Cortul nostru stătea întins şi mândru, aş putea spune. A trebuit curăţată folia pentru că tot locul e plin de măsline de oaie. De fapt, toată creasta e plină de ciobani, câini şi oi. Nu ştiu dacă e bine sau rău...

Am pornit spre Bâlea. Negoiu, în soare... ne dădea cu tifla. Aproape de vârful Paltinul ceaţa a reapărut... Nu am coborât la lac, ci am urmat traseul de creastă. Înspre Sibiu era ceaţă, iar Argeşul era senin. Pe Transfăgărăşan coborau 2 biciclişti... Mi-am amintit de tura de bicle, nu cu mult timp în urmă, făcută pe acelşi traseu, cu Adriana, Ţicle, Ghiocel, Tofan şi Delfinul...

De la lacul Capra am pornit spre Fereastra Zmeilor. Pe traseu am văzut nişte tineri entuziaşti care se trăgeau cu parapanta pe o vale. Adrian i-a pozat. Paraşutele viu colorate păreau în zare nişte fluturi poznaşi... Dar ceaţa ne-a urmărit şi aici... Am renunţat să mergem pe La Trei Paşi de Moarte, prin Portiţa Arpaşului. Locul ăla se numeşte aşa pentru că a fost cândva graniţă între 2 ţări. E tare fain pe lumină, dar fiind ceaţă am decis să coborâm prin valea Podrăgelului. Pe timp frumos e o plăcere, dar pe ceaţă este monoton. Mai mult, se coboară şi se urcă destul de mult. Aici Adrian şi-a vărsat năduful pe harta Munţilor Făgăraş editată de unguri... acolo se indicau diferenţe de nivel mult mai mici decât au fost în realitate.

Cabana Podragu era la fel de monotonă ca acum 3 ani, când am ajuns prima dată acolo. Măgăruşi, ciobani, cam paragină... Erau camere cu 20 de paturi şi am preferat să punem cortul. Noaptea, Adrian a văzut o lună faină afară. Eu aveam vezica goală, aşa că am dormit buştean. A doua zi am pornit spre Moldoveanu. Soarele iar a dispărut. După vârful Corabia, am apucat să vedem celebrul V al Viştei şi Moldoveanului, apoi totul s-a cufundat în ceaţă. Acuma, eu am mai urcat pe acolo şi îmi părea rău pentru săracu Plopa şi pentru nevasta lui. Pe Viştea am rămas la bagaje şi ei s-au dus spre cota de 2544m.

Apoi am pornit spre est. În ceaţă, care pe alocuri se risipea şi iar se aduna. Nu prea era ce să admiri, aşa că Natalia a constatat că o doare ficatul şi a pornit-o înainte cu o viteză de 3 Warp. Adrian, soţul grijuliu, a urmat-o îndeaproape. Eu am încercat să turez motoarele, dar nu am reuşit. Aşa că am continuat să merg în stilul dromaderului beat, urmând sloganul Legiunii Străine ,,aller ou crever”.

Oricum, pe ceaţă şi ploaie mocănească nu prea ai ce vedea...am ajuns la un indicator care arăta 30 min până la refugiul Curmătura Zârnei. În realitate am făcut cam 55 min, mers destul de repede, căci eram uzi şi flămânzi. Refugiul respectiv este un iglu din fibră de carbon, fără uşă, fără hexagonul de la acoperiş. Era pustiu. Murdărie pe jos, pereţii plini de impresii. Un psihopat a lăsat în scris cum într-o seară, într-un acces de claustrofobie, a distrus respectivul capac de la acoperiş... stilul era brand Adrian Necula, menit să te ţină în priză pe tot parcursul povestirii... Altul, polonez de origine, a desenat cu un marker imagini porno cu Iisus şi Maica Domnului. Era semnat Satanic Legion Varsawa. Acestea erau acoperite cât de cât cu un creion şi dedesupt un patriot local a scris ,,Futu-vă-n gură de polonezi!” Am fost de acord cu ultima frază, cu excepţia polonezilor cuminţi şi duşi la biserică, cum ar fi Tomek al nostru…

Cel mai tare slogan era al unui tip din Turnu Măgurele. ,,TOŢI TURIŞTII SUNT CA FRAŢII, VREM MÂNCARE DE LA ALŢII”. Am citit aceste rânduri şi am lăcrimat în amintirea lui Doru Pantagruel Pantelimon Platon...

Am avut timp să citim acestea, pentru că ziua următoare am stat acolo, datorită ploii. Folia de plastic prinsă în pietre, care servea ca acoperiş, a fost fixată din nou. Peste rândul de paturi de sus s-a pus pânza cortului nostru, deoarece tot ploua înâuntru. Uşa a fost folia de la cort, fixată în beţele de drum ale lui Adrian. Apă am găsit mai jos, la vreo 100 m. Nişte turişti buni la suflet lăsaseră în refugiu 2 pungi cu făină, ceapă, aşa că am mâncat mămăligă.

A doua zi am pornit spre Plaiul Foii. Soarele lumina vesel. Dinspre vârful Comisului se vedea creasta Pietrei Craiului şi masivul Bucegilor. Este exact imaginea pe care Vali Voiture o are în casă, doar că fiind dimineaţă, soarele era după ei şi o vedeam contrejour. Era frumos afară şi începeau să urce turiştii. Faţă de alţi ani, s-a înmulţit numărul de români pe traseu. Drumul spre Plaiul Foii este ca şi cel din Turnu Roşu spre creastă. O pantă abruptă şi ajungi la drumul forestier. Apoi am pornit spre Rudăriţa. Înspre Plaiul Foii, din când în când, deasupra pădurilor apărea peretele masiv al muntelui alb... Cabana Plaiul Foii, fost pichet al grănicerilor austrieci este cochetă...în jur sunt vile, omenire la greu...

Am mâncat la cabană. Porţii mici, dar gustoase. Peisajul face toţi banii... de la masa noastră se vedea creasta Pietrei, în toată splendoarea ei. Lumea se cam uita la noi... între turişti de duminică, eleganţi, cu maşini străine, iaca şi ceata lui Papuc, cu hainele ude de la Călţun şi Curmătura Zârnei agăţate la uscat pe rucsac. De acolo, am pornit spre refugiul Şpirlea. Eram obosiţi, dar am reuşit să ajungem sus, la poalele pereţilor de piatră. Oricum, era linişte, căci jos era plin de lume, muzici şi de altele...

Am pus cortul în iarba deasă... a fost cel mai drept loc unde am pus cortul în tură. O plăcere... vântul a uscat totul...

A doua zi am urcat spre creastă. Merită traseul. O dantelărie în piatră... în dreptul Brâului de Mijloc, mi-am adus aminte de peripeţiile din 2001. În zona vârfului La Om, dintr-un jgheab au apărut 2 pechinezi, care păreau a fi obişnuiţi cu escaladele. Unul era mai curajos, altul scheuna, dar îl urma pe primul. La vârful Ascuţit, lângă refugiu, era o uşă de metal, întocmai ca aceea lipsă din Curmătura Zârnei, fapt care ne-a distrat enorm.

Ajunşi la capătul crestei, am coborât prin Padina cu Hotar. Un traseu nesuferit. Fapt confirmat şi de Elena Ungureanu, fiică a Zărneştiului. Cobori printr-un jgeab de piatră, ca la bob, uneori lunecând pe piatra umedă şi ţinându-te de jepi. Jgheabul se lărgeşte şi devine un grohotiş care îţi termină picioarele. După o săritoare unde te ţii de o şufă ruginită, urmează capătul grohotişului. Apoi un drum printre buruieni lunecoase, unde am căzut secerat de două ori. La capătul pădurii, ne-am spălat într-un pârâiaş, ne-am pansat picioarele bătute de bocanci, apoi am pornit pe şosea spre oraş. Am prins trenul spre Braşov la musteaţă. Acolo am mâncat pentru prima dată în viaţa mea o shaorma. Cam atât.



Radu Filipescu

Tura de Paste - Munţii Măcin aprilie 2006

Deşi ideea acestei ture a avut-o Şerban, din păcate, el nu a mai venit cu noi. Am fost 10: Adriana Marcu, Cristina Tanasa, Ana Pârlac, Ionela şi Vasile, Duracell, fratele Necula, Cristi Ciripescu-botezat de noi Ciprian, Gabi-un inginer silvic din Braşov şi subsemnatul.

Eu m-am hotărât în ultima clipă. Nu prea aveam dineros, dar noroc de hermana Adriana, care m-a creditat cu 50 de pesetas. În plus, simţeam chemarea acestor munţi stranii.

Am incaput cu tot cu bagaje în două maşini, conduse de Vasile şi Duracell. Avantajul de a avea o maşina e mare, poţi pleca unde vrei, sta cât vrei, ai o autonomie tare misto. Plecarea a fost vineri, 7 aprilie. Maşina lui Dura a cotit-o prin Huşul natal, unde a primit binecuvântarea părintească. Rapid, după cum îi e porecla. Din balcon, mama Bejan îl privea cu ochi de cloşcă, amintindu-i să pună cum trebuie sacoşele cu mâncare în maşină. La ieşirea din Vaslui s-a făcut joncţiunea cu Vasile şi apoi am pornit-o spre sud. Tot drumul am ascultat un concert Queen fantastic...

La Brăila, nici un indicator din oraş nu amintea de Bac, nici măcar de ăla pe care îl susţin anual elevii de clasa a XII-a. Dar până la urmă am ajuns cu bine la Dunăre şi am trecut dincolo. Aici am făcut joncţiunea cu fratele Necula şi cu Gabi.

La ieşirea din Măcin se înalţă maiestuoasă creasta Pricopanului. Golaşă, ea răsare din pământ ca o spinare de crocodil uriaş. La poalele ei, se află un schit proaspăt înfiinţat. Un drum urcă spre munte...sunt nişte băncuţe şi mese din lemn. Mai sus, într-un luminiş, am campat. Aproape este un izvor...Tare bine te simţi acolo sus, departe de prăfăraia drumurilor dunărene...Era noapte, focul ardea vesel şi Vasile şi-a scos chitara...Apropo de foc, fiind vatră amanejată găsită acolo, totul a fost ok. Mai nasol a fost cu lipsa unei oale pentru ceai, fapt resimţit ulterior...

Lângă noi era o turmă de oi...şi în noapte am auzit nişte chiuieli ascuţite, ca nişte vaete...acuma, or fi fost ciobanii...Eu am înţeles că în ultimii ani au apărut în zonă, veniţi de la sud de Dunăre, şacalii. Aceste canide scot sunete asemănătoare unui vaiet... de parca un om se strâmbă... Aşa că... şacalii au devenit powerplay-ul serii, mai ales pentru că Adriana se întreba speriată cât de agresive pot fi aceste animale...

A doua zi am străbătut cea mai mare parte din creasta Pricopanului. Nu a fost uşor, repet, ,,dealurile” astea îs totuşi munţi. Peste tot pietre acoperite de licheni, tufe, si un iepuroi speriat... de sus privelistea e tare faina... Vasile, un împatimit al muntelui, constata cu bucuria lui molipsitoare că... este totuşi la munte...

Au fost porţiuni unde efectiv poteca ocolea stânci destul de semeţe şi hăuri abrupte. Pe alocuri, pe lângă potecă, erau şi variante de grad IB. Acuma, pot râde de noi unii, alţii, dar oricum, în zonele acelea, pe granitul rece, simţeai că eşti în Retezat... Denumirile vârfurilor sunt trecute pe hartă dar ca să le cunoşti trebuie să treci cu pasul pe acolo. Din loc în loc întâlneam cavităţi recente, semn al exploatărilor de piatră, bucăţi de şufe ruginite, drumuri de căruţă care traversează masivul. La un moment dat Adriana a zărit Sfinxul de pe Vârful Vraju... o stâncă sfărâmată aproape, care dinspre nord are profilul unui cap de om... cei care coborâseră spre sud, nu vedeau nimic şi se întrebau ce a văzut săraca fată, de ce se agită atât... Abia de sus se observă cât de firav este firul de pădure unde erau corturile noastre... Am aflat ulterior cu câte eforturi s-au sădit copacii aceia pe locul sterp...

Am poposit la poalele unei lespezi uriaşe înfipte în pământ, numită ,,La Mormânt”… oricum, este nostim faptul că diverse vârfuri şi locuri au denumiri diferite... locul acesta era numit de unii turişti din zonă ,,La OZN”, aluzie la forma sa alungită...

Căldura era din ce în ce mai mare.... Am urcat pe vârful Sulucu Mare, de unde am admirat împrejurimile... înspre est Dunărea, înspre vest Dealurile Măcinului, acoperite de păduri dese şi spre sud-vest Munţii Măcinului, cu vârful Ţuţuiatul... căruia eu, moleşit de căldură, îi tot spuneam Ţumburuc... Lipsa unei şepci îşi spunea cuvântul.

Apoi am coborât spre poale, de-a lungul unui firicel de apă, unde Adiana ne spunea că ar trebui să fie broaşte ţestoase dobrogene, Testudo Graeca. Acuma, or fi fost ele, dar stăteau pe undeva ascunse... fratele Necula, bosumflat ca un copil mic, spunea din 3 în 3 paşi ,,vreau să văd broasca ţestoasă”…

Până la urmă tot Adriana a zărit una, la poalele munţilor... Ne-am aşezat în jurul ei şi o priveam ca pe ceva straniu...

Apoi ne-am reîntors la corturi, trecând pe lângă cariera de piatră, care încă mai funcţionează şi înfulecă lacomă bucăţi de munte... Persoane interesate au trasat graniţa Parcului Naţional peste această carieră... ca la noi în România...

A făcut joncţiunea cu noi şi Ana. În seara aceea au poposit lângă noi un grup simpatic de biciclişti din Galaţi. Şeful lor, un tip la vreo 35 de ani, activase cândva într-un mic ONG, Valurile Dunării, cu care ocazie şi-a amintit de câteva Lire ale Turistorului, la care participase, acum vreo 9-10 ani... Ei urmau să urce Ţuţuiatul cu biclele şi să ne reîntâlnim în vârf...

De Înviere am mers la schitul de la poale... M-a impresionat preotul, un tinerel grav, care a rugat lumea să rămână după miezul nopţii la slujbă şi să nu plece acasă.... Este drept, spre deosebire de Moldova, acolo nu s-a mai citit vreo pastorală plicticoasă şi lungă, semnată de Mitropolit... Noi am stat la slujbă cam o oră, apoi ne-am reîntors la corturi. A urmat o orgie culinară... Cârnaţii lui Vasile au fost perpeliţi pe jar. Apoi Ana, fiică de gospodari de la munte, a scos friptura de miel şi drobul...

A doua zi, am continuat festinul, cu ciocolată de casă şi pască făcute de mama lui Duracell. Din păcate, locul s-a umplut de lume.... Măcinenii nu prea urcă pe munte, dar în zilele de sărbătoare dau buluc, profitând şi că zona e împădurită... Totul a devenit un soi de Repedea... plin de oameni şi de neoameni... Cu vocea lui de tenor, Duracell a pus pe fugă un puştan care se chinuia să rupă un copăcel.... Ne-am strâns bagajele şi am plecat de acolo... Locul îşi pierduse vraja....

Am ieşit la şosea şi apoi am ajuns în satul Greci. Cumea, cândva un sat plin de pietrari.... italieni, acum românesc. Drumul spre munte este marcat foarte exact, aşa că nu te poţi rătăci prin sat. La marginea lui, răsar semeţi Munţii Măcinului. E drept, vârful Ţuţuiatu e undeva mai în spate, dar pentru săteni, vârful de lângă sat e cel mai mare... deh, patriotism local...

Maşinile au fost lăsate jos şi apoi a început urcuşul... drumul abrupt aminteşte de un deal, tufe, păducel... La un moment dat am întâlnit o a doua broască ţestoasă ce i-a facut o declaraţie şuierătoare de dragoste fratelui Necula, care o luase curios în braţe...

Am ajuns apoi într-o vâlcea unde apare un izvor cu apă rece şi bună... de acolo se urcă pieptiş şi se ajunge la un mic platou, unde am pus corturile... lângă noi începea pădurea care se continua lin spre Niculiţel... Mai sus este şi vârful Ţuţuiatu. De acolo, pe o crestă destul de ,,montană am ajuns pe vârful care se vedea din sat... Am avut noroc de băiatul din Galaţi, care ne-a arătat împrejurimile... Spre sud vârfurile Priopcea şi Iacob-Deal, ultimul carieră... spre est Dunărea, satul lipovenesc Caracaliu, furnalul înalt al Combinatului de Hârtie de la Chişcani. Undeva, spre nord, se ghiceau Brăila şi Galaţiul...Spre vest pădurile Niculiţelului şi în zare lacul Crapina şi Dunărea, plus un port ucrainean, probabil Reni... Sunt zone unde se practica alpinismul, mărturie fiind pitoanele de pe pereţi...

Noaptea am făcut iarăşi focul, în vatra amenajată... Vasile a cântat din chitară... în zare sclipeau luminile Brăilei şi ale Galaţiului.... La miezul nopţii ne-am îndreptat spre cortul unde dormea Cristi şi l-am trezit, ca doar începea... ziua lui... Petrecerea a continuat... A cam bătut vântul, dar dimineaţa eram iar în picioare, vioi şi dornici de peripeţii... Din păcate, aventura lua sfârşit... S-au strâns iar bagajele şi lumea a început să coboare... Cristi Ciripescu a dispărut... toţi ne întrebam unde ar putea fi... Fratele Necula se întreba serios daca nu cumva a fost omorât de ciobanii dubioşi cu care ne-am întâlnit... Dar Cip-Cirip era teafăr şi la poale... el a ales să coboare de-a dreptul, pe firul văii, nu pe traseul sinuos al marcajului...

Apoi lumea s-a urcat iar în maşini şi a pornit la drum... Fratele Necula şi Ana au prins la musteaţă un maxi-taxi de Tulcea şi au plecat spre Sulina. La Iaşi am ajuns doar 4. Duracell ne-a dus pe fiecare pe la casele noastre...




Radu Filipescu

Tura de 1 Decembrie 2005 în Ceahlău

Urcuşul - Cînd am ajuns la Izvorul Muntelui, îmi venea să mă culc pe jos. Era seara şi eu aveam stomacul cam zdruncinat de la transport. Plus că nu m-am învăţat minte. Pe lîngă rucsăcoiul meu din spate, hop şi micul Ioda, rucsacelul mic, în braţe, ca pantofarii... Priveam bătrânul Ceahlău ca pe un duşman, un Sauroman care dorea să mă înghită cu totul...Dar să lăsăm poveştile cu iele, că m-am cam lămurit cu ele...Iaca fac şi poezii.
Urcam greu, ca un bivol rănit. Muntele era atît de negru şi liniştit...Parcă intram într-o poveste...Fac ce fac si tot acolo ajung. Dar era alta, în care eu eram un monstru al întunericului, care nu mai dorea decît un loc unde sa moară. La un moment dat, nişte urme mari ne-au ieşit în faţa. Traversau poteca, spre o rîpă. Urma labei, ghearele mari - mda plantigrad în drum spre bîrlog. Nu e prima dată cînd am găsit urme de urs în zona Izvorul Muntelui. Dar nu mi-a fost teamă. Cel mai mare animal este omul.
Ovidiu - Apariţia lui Ovidiu a avut darul să ne aduca un spor de veselie. Am lăsat urcuşul în spate şi am mers pe o curbă de nivel. Monotonă. Dar veselă. În zare sclipeau luminiţe. Taşca, Neagra? Oricum, cînd cineva e în faţă şi ştie drumul, îţi dispare toată încordarea.
Stănilele - Frumoase locuri. Mai fusesem pe acolo, dar vara-toamna. Iarna e altceva. Oricum, încă sunt locuri pustii. Încă...Stîncile izbucnesc dintre brazi ca nişte colţi de uriaşi.
Nea Cornel - băiat de comitet. Cam reţinut în gesturi, uneori prea reţinut. Dar faptul că a venit cu noi, dovedeşte ceva. Nea Cornel, ca şi Ovidiu Chiriţa, au găsit aici ceva ce Studmontul avea şi a pierdut. La fel, Iulian Podaru a căutat în Turistor ceea ce Bestul nu avea cum să îi ofere. La fel cum eu am găsit aici ceva ce Nipponul încearcă să mai păstreze...
Chitara - ţin minte o tură în Rarău, în 1997. Cu noi veneau două surori, surorile Balamuc. Un soi de surori Dinamită, ceva mai brunete şi mai vorbăreţe. Aveau cu ele o chitară. Un coleg, Ionel zis Şarpe, cu creierul lui de atunci, de şmecheraş de Tătăraşi, a mormăit că dacă o să audă seara zgomot de strune, o să le rupă. Dar după ce s-au pus pe cîntat, Şarpe a devenit cel mai mare fan al lor. Chitara are farmecul ei, mai ales seara, în jurul focului.
În lipsa lui Vasile - voce de giggolo, Plopa s-a descurcat cum a putut. Iar în ultima seară, Ioana Ursache a dat un show de pomină. En francais...plus rumîneşti di-ali noastri, mîncaţ-aş portofelu...
Cîntece vechi, cîntece noi, toate pierdute în eter...Verba volant...Cîndva aici trecea un rîu şi se cîntau doine...
Jgheaburile - Toate urcă spre cer, spre Dumnezeu. Le urci greu, te împiedici, te agăţi de pietre, de copaci, dar ai sentimentul drumului spre absolut. Pe bulevard mergi ca o frunză bătută de vînt...
Radioul - În 2003, în Cheile Nerei, vecinii de corturi, minerii din Anina, aveau cu ei un radio.Şi dăi şi luptă...Într-o seară, stăteam la foc şi ascultam apa cum curge. Ei ne tot anunţau că nu ştiu ce echipă a dat gol...Săracii, erau atît de convinşi de ceea ce fac...În Stănile nea Cornel a avut aparat. Dar a folosit căşti. În ultima seară a lăsat ştirile şi a venit cu noi la cîntece. Dar a stat puţin. Oricum, întors pentru o clipă în camera noastră, goală, am avut imaginea unui salon de spital...Singurătatea e bună, dar ca un medicament, cu înghiţituri mici.
Platoul - sus bătea un vînt cumplit. Era negură. Nu se vedea nimic. Nici marele Jgheab al lui Vodă, nici Gardul Stănilelor...Doar noi, şase nebuni, pe coclauri...Tînărul Silvinho m-a întrebat discret dacă urletele sunt ale vîntului...Din păcate aşa era. Ou sont les loups d’antant…
Cîine - ne-a însoţit tot timpul o căţeluşă maro. Sus pe platou, în negura nopţii o auzeam înainte, lătrînd. La Dochia, am luat-o înăuntru, la căldură. Dar un chelner impertinent a dat-o afară. A ieşit, spăşită, iar eu am urmat-o, în semn de protest. Nu se spune - e o vreme de nu te înduri să dai afară un cîine?
Ceilalţi au mai stat vreo 10 minute...Era linişte, şi în noapte, un om şi un cîine făcut covrig stăteau în faţa cabanei Dochia...Oare ce simţea bietul animal, trădare, făţărnicie...Oare ce simţeam eu atunci...Frigul îmi intrase pe sub piele...Eram trist şi veselia dinăuntru mi-a amintit de revelionul precedent, cînd lumea petrecea şi eu căutam un cîine pe uliţele satului...Doream să găsesc o hrubă unde să mă ascund şi să îmi găsesc liniştea...Un lup pierdut de haită...
Stelele - coborîrea spre Stănile a fost floare la ureche...Totul calm, liniştit...La un moment dat, în noapte, printre brazi, s-a văzut cerul plin de stele. Sunt lucruri pe care un aparat foto nu le poate surprinde.
Cheile Stănilelor - gheaţă, stînci, căţărare, alunecări... Din loc în loc scări pe stînci-probabil pentru cules de schinduc... O scară - la orizontală - ne-a ajutat să trecem de un pasaj mai dificil...
Ispite - Cristina Bulai are nişte ochi frumoşi, un funduleţ interesant şi un prieten în Africa, aşa că hai să schimbăm subietul...La un moment dat, în Cheile Stănilelor, mi-am amintit de surorile Dinamită, cum mergeau graţioase ca nişte lebede în sus prin apa Rîmeţului astă vară...cum mă tot gîndeam eu, poc! mi-am zdrelit piciorul... Dumnezeu nu bate cu ciomagul...Dar nu îmi pare rău...Ce e frumos, şi Lui îi place...
Oameni de zăpadă - Ovidiu Chiriţa a fost cu ideea. Poiana Stănilelor era prea monotonă...Hai la împins bulgări de zăpadă...Fain a mai fost...Mi-a adus aminte de copilărie, de sanie, de veselie, de tot ce am pierdut cîndva...
Tot cîinele...Acum cîţiva ani în urmă, am mers cu o cunoştinţă, o bunicuţă din Germania să îi arăt mânăstirea Cetăţuia. La ieşirea dinspre Observator, nişte căţei molfăiau pîine uscată lîngă un tomberon. Doamna a fost foarte impresionată. A oprit un călugăr hirsut, cu o figură de bandit din Vestul Sălbatic, şi i-a cerut să le dea de mîncare la căţei, şi....apă proaspătă. Preabărbosul călugăr a privit-o foarte ciudat. Deh, Domnul are grijă de păsările cerului şi de căţeii rătăciţi...
Tot aşa, căţeluşa a dormit - şi poate mai doarme nopţile pe cimentul din faţa Schitului Stănilelor...Dar nu am văzut ură pe chipul ei. Ci resemnare. Viaţă de cîine...
La întoarcere, pînă pe la Strunga, toate mormanele negre de zăpadă murdară aveau forma cîinelui meu pierdut în septembrie...Bietul Lup...C
ainele m-ar recunoaşte, omul...


Radu Filipescu

Tura de vară Apuseni-Retezat-Deltă-Agigea- Iulie-August 2005 - fragmente

Am coborât în Teiuş, un loc unde Ardealul a apărut în bagajele noastre prin pâinea rotundă şi dolofană… Gheorghe Zamfir spunea că la Paris celebra franzelă lunguiaţă se frânge în mâini cum ai cumpărat-o, spre deosebire de pita ardelenească, care ţine şi o săptămână…De acolo, fiind mulţi, am luat un microbuz până în Râmeţ. Merită menţionat că omul care în general a negociat preţuri şi a cumpărat bilete a fost Duracell. Un mare avantaj în astfel de ture îl reprezintă experienţa. Şi el, trebuie să recunoaştem, o are...

Am preferat să merg desculţ prin mijlocul apei. Doream ca tălpile să afle povestea nescrisă a locurilor. Uneori şoaptele pietrelor erau aspre. S-ar fi bălăcit în apa limpede, dar nu dorea să îşi ude buceluţa aflată în spate. Pereţii înalţi ai Cheilor Râmeţului păreau un obraz de piatră pe care au curs cândva lacrimile Mării Sarmatice. Acum era linişte. Vuietul valurilor, scoicile şi pescăruşii se aflau departe… Cât despre pereţii scobiţi de stâncă, ei păreau râmaţi de un mistreţ imens, o ipoteză a denumirii râului şi cheilor.

La ieşirea din chei apar iarăşi dealurile ascuţite ale Apusenilor, cu căpiţe şi şure cu celebrele acoperişuri din crengi şi paie. Mai încolo era un sat părăsit şi o biserică, cu număr, pus la intrare, ca poştaşul să nu încurce eventual adresa unei scrisori. O măsuţă dintr-o piatră de moară mărea farmecul locului. Nimic mai trist decât un sat pustiu. Case părăginite, cu uşi scoase din ţâţâni, răscolite de furi. Unelte, mobilier, tot rostul de cândva aruncat pe jos…

Mânăstirea Râmeţ. Este un simbol al Apusenilor, e amintită şi în cântecul ,,Tu Ardeal, tu Ardeal…” Sunt două mânăstiri, una veche şi mică şi alta nouă şi mare. Ca şi peste munte, la Sălciua de Sus. Şi tot ca acolo, farmecul îl are cea veche. Chilii noi, albe, şi flori, multe flori. Impresionează stâncile ascuţite, care se văd din curtea sfântului locaş...

Adrian Plopa înainta zglobiu cu un toiag în mână. Înaintea lui îi mergea soţia, Natalia. Deoarece sandalele îmi erau paradite, am preferat să îmi încalţ bocancii. Până la urmă, am preferat să îi ud şi să ţin pasul cu grupul, căci încălţatul şi descălţatul lor la fiecare trecere a apei durează. Cheile Galdei deveneau tot mai sălbatice. E drept, lipseau pereţii verticali ai Râmeţului, dar găseai bolovani, copaci căzuţi şi mici cascade. Farmecul era atenuat de gunoaiele aduse de viituri. De unde naiba nu ştiu, dar erau multe-haine, lighene sparte, un ghiozdan-că doar a venit vacanţa, nu? Pe alocuri formau mici diguri. Şi se mai miră unii că atunci când plouă apele revarsă pe lângă… Cheile Galdei se sfârşeau cu o mică cascadă care se vărsa într-un ghioc întunecat de piatră. Frumoase locuri, păcat că sunt localnici pe aproape…

S-a început urcuşul pe drumul forestier. Serpentinele printre brazi nu ţi-ar fi dat de înţeles că acestea duc în vârful Retezatului. Era o căldură cumplită. Oricum, până acolo, la iniţiativa lui Duracell am coborât la un râuleţ care se transforma pe alocuri în cascade zglobii. Apa limpede şi adâncă de lângă un pod te îmbia la o baie. Din păcate, slipul meu se afla pe fundul rucsacului, aşa că am înotat în lenjeria intimă şi încă albă pe alocuri, numită prozaic chilot. Cu ei am rămas până la refugiul Salvamont de la Bucura…

La un moment dat a început ploaia. O ploaie torenţială, care s-a transformat rapid într-un bombardament de mici bucăţi de gheaţă. Fulgera destul de jos şi m-am gândit că am de urcat cu orice preţ. Era acum destul de limpede că trebuie să ajungă la creastă. Între două vârfuri, Bucura şi Custura Bucurei se află şaua Curmătura Bucurei, numită de localnici ,,Secera Bucurei”. Urcuşul nu este foarte greu, dar apa curgea la vale şuroi, iar una din sandalele. începea să se desprindă. La plecare, bocancii au fost legaţi de rucsac. Toate bune şi frumoase, dar la un hop am alunecat, iar un bocanc mi-a trosnit una drept în ochi. Mergeam prin ploaie şi râdeam de unul singur. Eram să îmi fac un moveu cu propriul bocanc…

De pe creastă, lacul Bucura apare în toată splendoarea lui. Este mare, pe drept cuvânt cel mai mare lac glaciar din România. După cam douăzeci de minute s-a ajuns la cabana Salvamontului, un loc ideal pentru turişti uzi şi flămânzi. Lumea s-a schimbat, a mâncat şi apoi şi-a pus corturile. Mai erau câteva, mai ales ale nemţilor şi cehilor. Am întâlnit acolo şi un grup de cercetaşi catolici din Iaşi, uşor de recunoscut după cravatele lor albastre cu tricolor-nişte pionieri de modă nouă...

A doua zi ploaia s-a oprit. Norii negri mai acopereau pe alocuri cerul. Cei aflaţi în tabăra de la Bucura au pornit spre culmile dinspre apus şi miază-noapte. Ajunşi pe creastă, aproape de vârful Bucura, ei au văzut, în valea dinspre apus, Rezervaţia Ştiinţifică. Sentimentul era foarte interesant, deoarece păşeam pe graniţa dintre două lumi, cea permisă şi cea interzisă. Piatră, jepi, lacuri glaciare şi de o parte şi de alta… dar tentaţia fructului oprit e mare. La un moment dat s-a lăsat ceaţa. Părea că te afli într-o poveste. Văzutul şi nevăzutul se jucau, se topeau şi reapăreau.

Cu acest prilej, m-am dumirit de unde vine numele de Retezat. Legendele vorbesc despre uriaşi şi feţi-frumoşi care lovesc cu săbiile sau cu ce au ei mai gros muntele, care se sfarmă la vârf , devenind…Retezat. Or, orice legendă are un sâmbure de adevăr. Nu poate decât să te impresioneze mormanul de bolovani granitici care parcă a fost presărat de degete gigantice pe creasta munţilor. Explicaţia ştiinţifică: datorită contactului dintre clima mediteraneeană şi cea continentală, roca s-a fisurat în timp, dând naştere acestor… retezături de bolovani, mai mari sau mai mici.

A doua zi, s-a mers în cealaltă direcţie, spre Peleaga. Ion Simionescu consideră denumirea aceasta de la ,,peleagă”, oaie proaspăt tunsă. Veniseră în tabără şi cei de jos, rămaşi la Genţiana şi Pietrele. Soarele era mai arzător ca niciodată. După un urcuş pieptiş, s-a ajuns pe vârful cel mai înalt din masiv (2509m). De acolo s-a coborât o şa abruptă. Duracell, Vasile, Ovidiu Chiriţa au luat-o rapid la vale, ca nişte alergători de cross-mountain...

Iarăşi un loc pitoresc a fost creasta îngustă, brăzdată ca un tăiş de fierăstrău, ce leagă Păpuşa cu Vârful Mare. Locul ne-a amintit unora de Piatra Craiului. dar senzaţiile au fost unice. Pe alocuri, creasta era mai îngustă decât cea amintită mai sus, dar nu foarte dificil de străbătut. Totul era să nu te uiţi în jos căci înspre V peretele este cam vertical câteva sute de metri. De pe Vârful Mare(2455m) unii s-a uitat cu binoclul după diferite animale de munte. Nu au văzut decât capre negre şi un ursuleţ koala, numit Adrian Necula, care mergea agale spre corturi...

Cel mai frumos a fost traseul prin Valea Rea, peste miile de bolovani imenşi care au fost rupţi din culmea muntelui de ploi, căldură şi zăpezi. Sub un soare nemilos, ai zice că te afli pe planeta Marte. O, ce frumos ar fi fost un vârf de vreo 3000 de metri în Retezat. Munţii ăştia o merită, mai mult decât topoganul ăla sec de Moldoveanu…

Ajuns în tabără, m-am dus după lapte cu Ada. La baza unei stânci de pe malul Bucurei este o stână, de fapt o văgăună unde doarme văcarul. Un bărbos solid. Prima dată ai impresia că vezi un călugăr. Dar am aflat că la sfârşitul lui august pleacă acasă la nevastă. Foarte serios şi îndemânatic. A muls două vaci în faţa noastră şi ne-a dat lapte. 25000 lei litrul. Asta e dacă vrei lapte la 2000 de metri…

Merită amintit jocul pe care Sinta l-a jucat spre înserat cu mine şi Rumburak. Un cerc de cauciuc acoperit cu o pânză, aruncat de la unul la altul. În aer, aruncat bine, capătă un zbor de O.Z.N.. Tare fain a mai fost. De mult nu mă mai distrasem în asemenea hal. La sfârşit eram transpirat, dar vesel. Apoi împreună cu Necula m-am dus să fac baie. În pârâul care izvorăşte din Bucura, am ochit un loc sub o mică cascadă, l-am adâncit, iar cu pietrele scoase de pe fund am făcut un mic stăvilar. A rezultat un jakuzzi natural clasa întâi. Nimic nu se compară cu apa de munte, rece şi repede. Entuziasmat, Adrian Necula ar fi strigat că e groasă, dar de la răcoarea aceea era subţire şi vânătă la amândoi.

Pe înserate a început ploaia şi cortul meu de 5 persoane, Northland, Catedrala Mântuirii a adăpostit vreo 10 iubitori de muzică. Din acest punct de vedere, merită un cort mare la munte şi aiurea…Cel mai simpatic era Dragoş Borş-Tescovină, care stătea în mica verandă, de unde tot săruta pătimaş câte o sticlă cu apă de foc.

A plouat toată noaptea. La un moment dat, a început să toarne cu milioane de bucăţi de gheaţă. În noapte, vântul mugea fioros, iar Catedrala Mântuirii se înclina ameninţător, ca o corabie în plin ocean. Dar a rezistat bine şi nu a intrat apă decât un pic, pe latura din dreapta faţă, deoarece nu au fost legate beţele de folia exterioară.

Au urmat două zile de ploaie pe rupte. Din cortul său, Duracell trăgea câte un ,,Delta Effffffffff Emmmmmm…”. Acesta a fost semnalul Marii Migrări spre Teritoriile din Răsărit . Oricum, lumea era plicitsită de atâta ploaie.

Bucura era umflată de ape. Bolovanii mari de pe malul său erau scufundaţi cu totul. Iar pârâul care izvora din el la vale, spre sud, devenise torent de-a dreptul. Trecerea era destul de periculoasă pentru cei care alegeau să treacă pe pietre. Stalin ajuta lumea să treacă. El a rămas în urmă, cu Oana Cahula-hula şi cu alte două tipe domestice. Ele mergeau mai tacticos, în ritmul gâştelor din ,,Pisicile Aristocrate”.

La întoarcere, apă, apă şi iar apă… Toate pârâiaşele peste care trecuseră la urcare deveniseră torente vijelioase. Pietrele pe care traversai pârâiele ca să rămâi uscat erau acum bune ca să îţi uzi doar bocancii… Altfel riscai pe alocuri să faci o baie bună… Mai mult, bătrânul rucsac mi-a cedat. Ca o corabie veche în furtună, s-a scufundat demn, dar ca lumea. Adică de tot. Degeaba mă tot opream şi îl cârpăceam, îl legam şi îl înjuram… Până la urmă, Ovidiu Chiriţa l-a fixat provizoriu cu o coardă elastică, iar Adi Plopa l-a legat cu o sîrmă verde-asortată cu culoarea lui...

Ajuns la Genţiana, am deschis uşa refugiului, în căutare de colegi. L-a izbit un val de căldură. O căldură de sobă, însoţită de trosnet vesel de vrescuri… Of, ce aş mai fi rămas, dar o voce nevăzută îmi spunea să îmi urmez drumul. La cabana Pietrele nu mai era nimeni din grup, decât răniţii şi belferii. Ceilalţi coborâseră la vale. Aşa că am înghiţit în sec-aş fi ras o bere-şi mi-am văzut de drum. Pârâul Pietrele era ditamai râul. Pe la mijloc apa mi-a atins bine chiloţii şi pentru o clipă a simţit că o ia la vale. Dar m-am concentrat, mi-am încordat bucii şi a ajuns cu bine pe celălalt mal. Iarăşi era singur, cum a fost şi la urcare, în timpul ploii cu gheaţă. Vae soli, vorba latinului...

La Medgidia s-a coborât, pentru trenul de Tulcea. În micul părculeţ de lângă gară, lumea şi-a scos calabalâcul, murat de ploi pe vârf de munte şi le-a pus la uscat. Corturi pe iarbă, prosoape prin copaci, chiloţi pe boscheţi… ce mai, păream o mică ţiganiadă… Apoi s-a strâns totul şi am pornit spre Tulcea. Turistorii cunoşteau pe cineva în oraş, dar nu l-au putut contacta. Se lăsa seara şi ne gândeam că iar vom fi o mică şatră pribeagă… Noroc de un om bun la suflet, întâlnit în gară. El i-a îndrumat spre Casa Albastră, un hotel lângă locul unde a oprit trenul. Lângă acesta era un loc discret, sub nişte sălcii, unde s-au putut întinde corturile.

S-a luat vaporul spre Sulina. Pe măsură ce vaporul intra în Deltă, Rătăcitul se transforma în lipovean, Radoslav Filopov Zabludilsi. De fapt, toată lumea a păţit asta. Drumul este cam monoton, datorită amenajării braţului dunărean, în secolul al XIX-lea. Aproape tot canalul este ,,la linie”. Cei care vor să cunoască vechile meandre, trebuie să coboare la Crişan. De acolo îi aşteaptă Dunărea Veche. Oricum, eram pe puntea descoperită a rapidei, aşa că simţeam aerul, apa.

Sulina este acelaşi oraş mic, tăcut, în care parcă nimic nu se schimbă. R. mai trecuse odată pe acolo, când era un pic mai mare decât micuţa Măriuca. Totul era aproape la fel. Vechiul far era văruit şi se numea acum, pompos, muzeu… Cimitirul era acelaşi loc paşnic, plin de cruci ruseşti, pietre funerare protestante şi musulmane. Mormintele româneşti erau cele mai noi, o dovadă a realităţilor demografice ale Sulinei. Cândva, oraşul era un mare port, cu vreo 40.000 de locuitori, cu hoteluri, cazinouri, birouri, etc…Vezi Jean Bart, Europolis.

Multe clădiri vechi erau în paragină. Magazinele, oricum, destul de bine aprovizionate. Dar multă lume săracă. O tipă la vreo paruzeci de ani, lipoveancă după accent, a încercat să ne atragă la ea acasă. Era cleampă săraca, şi faţa îi era zbârcită bine, semn că le trăgea vârtos cu spirtoasele. O chema Vera şi ştia să zică ,,Bună Ziua” în vreo 5 limbi străine. Faptul că o chema Vera ni-l reamintea din trei în trei secunde, însoţind aceasta de interjecţia ,,Caraul!”. Noi am crezut că e numele de familie, dar de fapt însemna, în traducere liberă, un soi de ,,i-auzi, i-auzi..” Ne promitea găzduire şi peşte. Nu ştiu ce înţelegea ea prin peşte, căci pe tot parcursul discuţiei, două adolescente blonde, purtând pantaloni scurţi mulaţi pe corp, s-au plimbat agale prin preajmă.

Spre înserat lumea s-a pus la masă. Extenuaţi de drumul lung, Ovidiu Chiriţov şi Mihaela Vraciova au decis să cumpere mai multe ouă-de găină, bogate în vitamine şi stimulatoare de activităţi hormonale. Au avut o idee bună-să le dea Dumnezeu sănătate şi ce mai vor ei, căci seara bucăţi aburinde de scrob zăceau în faţa unor migratori hămesiţi, sătui de conserve. Aceştia nu îndrăzneau să le atingă, aşteptând sosirea restului clanului Plopa. Asta pentru că se zvonise că aduc plăcinte şi tărie. Va puteţi închipui vreo 16 turistori în jurul unei mese pline cu de toate în poziţia de aşteptare? E ca şi cum ai obliga 16 microbişti să stea cu televizorul stins în timpul unui meci de mare importanţă. Până la urmă restul clanului a sosit, dar plăcintoaiele mult visate s-au dovedit nişte plăcinţici care s-au mâncat cu bucăţica. Dar a fost fain, o adevărată cină creştină: câte puţin din toate.

În noapte, marea şoptea cuvinte tainice, trimise spre ţărm de valurile înspumate. Alături îl aveam pe Saşa Odinokii, fratele basarabean. Păşeam agale, desculţi, pe nisipul ud, ocolind bucăţi mari de plaur zvârlite la ţărm.În noapte, păreau cadavre de monştri marini, mai mari şi mai mici, eşuaţi la mal. Era linişte, doar în depărtare muzica se auzea în surdină...

S-a ajuns cu bine la Cardon, un mic sătuc al Deltei. Corturile le-am pus în curtea unui localnic de treabă, prahovean de origine. O căsuţă mică, o grădiniţă cu flori şi legume într-un loc smuls nisipului şi bălăriilor. Bineînţeles, lângă un mic canal. Papură, trestii, nuferi albi şi galbeni. Cei albi erau înfloriţi, cei galbeni încă îşi ridicau bobocii la o palmă deasupra apei. Din când în când, pescăruşi albaştri treceau ca o săgeată şi dispăreau în depărtare.

În zare berzele făceau rotocoale O fântână oferă celui însetat apă sălcie, dar potabilă. Unde sunt izvoarele din Apuseni şi Retezat…Cu acest prilej, lumea şi-a spălat mai multe boarfe. Cel puţin cele ale mele intraseră deja în putrefacţie, mirosind a gaz metan. Ce să îi faci, aşa e cu drumul lung…acum îi înţeleg pe ţiganii corturari…S-au întins iar cordelinele, şi rufele s-au pus la uscat.

Apoi s-a mâncat o ciorbă de peşte şi o friptură cu mămăligă şi mujdei, care au mers unse pe gât. Parcă mai conta că plouă torenţial? La naiba cu hainele puse la uscat, cu cele de pe noi, ghiogâlţ-ghiogâlţ, dă-i înainte! Culmea că era prima ploaie după vreo lună de secetă, cum spunea gazda noastră. Noi am fost siguri că e un norişor din Retezat, care ne-a urmărit cu îndârjire ca să ne facă un ultim duş… S-a băut şi lapte de vacă, e drept, vacă deltaică. Laptele de munte are gust de iarbă şi floricele, cel de Deltă, de baltă şi peşte…Bun şi aşa.

După masă, Duracell ne-a condus la un schit aflat într-o pădure apropiată. Eram pe un grind, o porţiune de uscat se pare mai vechi decât Delta. Nici un stuf, nici o mocirlă. Pământ, copaci de tot felul, tufe de cătină albă, din păcate încă nu coaptă. La un moment dat aveai impresia că te afli undeva la marginea Iaşului. Lipseau fagii. În schimb erau mulţi plopi, tei argintii, sălcii. Ivana Cahulova ne-a arătat o plantă endemică, din familia cruciferelor. La întoarcere, Irina Romanova a cules agrişe. Tare bune au mai fost. Lăudat fie Domnul Iisus! Iată ce numesc eu spirit întreprinzător catolic.

Schitul este încă în construcţie. Când va fi gata, va fi singurul din Deltă. Pe o hartă din 1993 a mânăstirilor şi schiturilor din România, el figurează, totuşi. Cei doi părinţei stau în nişte căsuţe, una din ele fiind biserica provizorie, cu hramul ,,Buna Vestire”. Călugărul pe care l-am întâlnit era un bucovinean roşcovan şi solid, amorţit de căldură. Părea un urs polar ajuns la Ecuator. Când vorbea de Suceava, de Putna, se bălăcea cu gândul în ape limpezi şi adulmeca cetina de brad. Adevărul că peste tot dai de nisip, căldura te năuceşte.

Seara am discutat unele-altele cu familia lui nea Mihai, gazda noastră. Oameni simpli. Izolarea este mare, şi sărăcia de asemenea. Un întăritor este alcoolul. Iar un mod de a scăpa de ţânţari este bălegarul uscat de cal ars la foc mocnit. Toată ziua a bâzâit la radio ,,Antena Satelor”, un post care între două melodii populare anunţa activitatea agricultorilor din Teleorman sau Ialomiţa. Pentru cineva care stă permanent aici, sunt bune şi astea. Spre seară, înainte de culcare, au început să se audă o gamă largă de melodii. De la bănăţene săltăreţe la melodii de viaţă scurtă şi cur gelatinos. Castofonul lui nea Mihai, difuza diverse creaţii artistice, dintre care una ieşea în evidenţă. O voce de pervers sexual recomanda fetelor care vor să slăbească să îi mestece banana. Oricum, pe la ora 12 era linişte. Asta spre uşurarea Nadiei Ciubotaru-Sapojnic, care probabil amorţise de cât timp îi ţinea degetele în urechi copilului ei nevinovat, Maruşka, Malcika Blondinka.

În ziua următoare am pornit cu un tractor spre Periprava. În remorca descoperită, parcă eram nişte turişti într-un safari. E drept, farmecul era dat de unele hurducăieli de mai mare dragul şi de unele crengi ale copacilor de pe margine care ne făceau să ne aplecăm. Pe drum am trecut prin pădurea Letea. E drept, prin pădurea de lângă Rezervaţie. Aceasta este mai deasă şi e înconjurată cu un gard de sârmă ghimpată. Tentaţia fructului oprit era mare, ca şi în Retezat, când am ajuns lângă Rezervaţia Ştiinţifică. Dar asta e… Aşa că am mers mai departe.

În seara aceea am visat că am găsit o spărtură în gard şi că am intrat înăuntru. Pădurea Letea era deasă, plină de copaci umbroşi, desişuri şi liane. O cărare ducea în sus. La un moment dat, ca în filmele de ficţiune, verdeaţa a început să dispară treptat şi au început să apară dune de nisip. Am ieşit din pădure şi am ajuns într-o zonă deşertică. Aş fi mers mai departe, dar m-am trezit din somn.

Periprava este un sătuc lipovenesc în toată puterea cuvântului. Biserica, vopsită în albastru, are clopotniţa în formă de far. Alături se află cârciuma şi magazinul mixt. Pe uliţe, mai ales bătrâni, îmbrăcaţi tradiţional: femeile cu fuste colorate şi batice, bărbaţii cu bărbi şi cămăşi lungi. Tinerii sunt însă moderni din toate punctele de vedere. Am campat lângă biserică, în curtea unde turistorii îşi mai instalaseră corturile acum câţiva ani. Din câte am înţeles, acolo urmează să se construiască o pensiune. Asta e… Fiind localitate de graniţă, toţi turiştii trebuie să se treacă pe o listă, predată Poliţiei de Frontieră. Într-adevăr, de pe malul românesc al Chiliei se vede Ucraina.

Ca şi la Cardon, turistorii s-au apucat de pescuit. Cu soţii şi copii au mers pe un canal secundar al Chiliei şi au aruncat undiţe în apă. De data asta au avut noroc. Pot spune că zilele acelea s-a mâncat peşte prins de băieţii şi fetele din club. Plus gătit în mica vatră din curte. Noaptea ţănţarii iar ne-au atacat, dar s-a ripostat cu bălegar ars, cules de Irina Frodova de pe uliţe. În Catedrala Mânturii Sinistraţilor, Elena Gheorghievna-Dej, adăpostită acolo, aprindea seara pastile albastre, cu aerul solemn cu care o vrăjitoare tămâiază un templu păgân. Îşi făceau efectul sigur, căci după câteva inspiraţii, adormeam buştean.

Ultima zi a fost cea mai frumoasă din cele petrecute în Deltă. Mai întâi am pornit cu două bărci pe canale. Prima era o barcă obişnuită, de lemn, căruia i se ataşase un motor, iar a doua o barcă fără motor, agăţată cu un lanţ în spate. Am ieşit de pe canalul principal, afundându-ne în canale din ce în ce mai înguste, Cernovca şi apoi Sulimanca. Din când în când, cele două bărci se ciocneau, balansându-se foarte fain.

Am ajuns într-un sfârşit în lacul Merheiul Mic. În afară de o întindere de apă, nici o pasăre, iar pe mal nici o vidră sau mistreţ…Eram cam dezamăgit...Apoi s-a hotărât întoarcerea la corturi. Moldovenii au ales să pescuiască la Periprava şi au plecat cu barca motorizată. Lipovenii au decis să rămână şi să se plimbe prin Deltă. Ei erau 6: între care şi subsemnatul. Pot spune că a fost super. Ne-am afundat în canale pline cu nuferi, copaci căzuţi…farmecul era că se trăgea la vâsle şi nu ne împingea nici un motor afumător. Erau două văsle, dispuse astfel ca doi oameni să acţioneze stând faţă în faţă. Bărboşii Chiriţov şi Subsemnatov, au intrat în acţiune, deşi ultimul mai stângaci, cel puţin la început. Mi-a făcut plăcere să vâslesc, deşi nu eram obişnuit cu astfel de bărci.

La întoarcere, am mers pe digul unde ai noştri erau la pescuit. Acolo am admirat diferite păsări, venite să înnopteze pe o baltă. În seara trecută am ajuns prea târziu, întunericul era deplin, iar Ovidiu Chiriţov, săracul, vedea peste tot doar cormorani. Atent la orice siluetă care fâlfâia prin aer sau se bălăcea în apă, după câteva secunde delibera: ,,hmmm, e un cormoran”. Acum era încă lumină şi am admirat lebede, ţigănuşi-să mă scuze U.E.F.A. dar asta e denumirea lor, stârci, egrete, un lopătar-pasăre, nu cerb, mulţi piciorongi şi, bineînţeles, cormorani. În depărtare, se distingeau păsări albe şi mari. Cu ajutorul binoclului ne-am dumirit că sunt pelicani.

A doua zi la ora 5.00 a fost trezirea, căci la 6.00 trebuia să fim pe vapor. Am strâns pentru a şasea oară corturile. Râmeţ, Bucura, Tulcea, Sulina, Cardon, Periprava au fost nume de bătălii crâncene, purtate de armata verde cu ploaia, medicamentele lichide, trenurile, peştii şi altele. Apoi am pornit spre braţul Chilia, unde aştepta tăcută cursa de Tulcea. Faţă de canalul Sulina, Chilia este mai interesant,. Poţi vedea mai multe localităţi, de pe ambele maluri, Chilia, Chilia Veche, Izmail, Ceatalchioi, să trăim cu toţii...

În Tulcea, ne-am răspândit ca potârnichile, care încotro. Cei mai mulţi spre Iaşi, Romaşcanca şi Rapidistul spre Galaţi, iar eu spre Constanţa.

Dar asta e o altă poveste...

Am avut noroc de un autobuz care mergea la Mangalia. Acum trei ani circulau doar maxi-uri. Lume puţină. Am ajuns repede la Eforie Nord, unde am coborât. La intrarea în staţiune, un drum face la stânga, spre mare. După 1 km, ajungi la poarta Institutului de Cercetări Marine ,,Ion Borcea”. Aparţine Universităţii din Iaşi şi este o enclavă moldovenească în inima Dobrogei. Portarul, bucătăresele, aproape toată lumea vorbeşte ,,cu acient”. Chiar şi animalele –câinii, pisicile- zac toată ziua prin curte cu un sictir nord-est-carpatin profund în ele.

Institutul a fost înfiinţat prin Decret Regal în 1926. Iniţiativa a aparţinut unui moldovean inimos, Ion Borcea. Deoarece acesta era profesor de biologie la Iaşi, Institutul a fost patronat de Universitatea ieşeană. Comuniştii l-au transformat în Staţiune Zoologică Marină. Construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră a fost o lovitură grea. Cândva, toată faleza dintre Agigea şi Eforie Nord aparţinea Institutului. Sudul falezei a fost ocupat de Portul Agigea Sud. Partea dinspre Eforie a fost virană până după 1989. Atunci, oameni necăjiţi au primit teren acolo şi au apărut o puzderie de vile. Cu gust, unele, dar pe terenul Institutului, care între timp a revenit al Universităţii ieşene.

În 2002, am putut coborî pe peretele abrupt al falezei dinspre viloaie ca să ne scufundăm. Acum nu prea se mai poate. Poţi să traversezi per pedes zona-noaptea e superb, dar atât. Necăjiţii şi-au amenajat diverse pe platoul falezei. Românie, păcat că devii din ce în ce mai locuită… Scăparea noastră în Anno Domini 2005 a fost un mic colţ de plajă, lângă o pescărie, sub podul care duce în portul Agigea Sud. Acolo încă se mai poate face plajă fără probleme… E un loc discret, fără muzică, fără gălăgie, cum ne place nouă şi altora ca noi.

Cât despre prânz, de fiecare dată când veneam rupţi de la scufundări, aveam o ciorbă caldă şi o friptură cu garnitură. De obicei, eu terminam primul. De ce oare? Berea, la 2 RON, o cumpăram de la o bombă de lângă port, ,,La Căţeaua Leşinată”. Era o plăcere să faci o plimbare cu burta plină până acolo, să se aşeze mâncarea.

Scufundările se făceau în apnee, adică fără tub de oxigen, doar cu mască, snorker şi labe. ,,Sculele” Moşului sunt cele mai vechi din club. Cei care am făcut scufundări şi în 2002 ne-am cumpărat recuzita din Metro Constanţa. Pe atunci era unul singur, cel dinspre Năvodari. Acum aveam altul mură în gură, la Agigea. Dar preţurile au crescut destul de mult în raport cu calitatea, aşa că scufundătorii noi s-au lăsat păgubaşi. Oricum, colegii din tura trecută care nu au venit, le-au împrumutat labe, măşti şi snorkere. Dar şi aşa erau deficitare.

În tot cazul, acomodarea a trebuit făcută şi de scufundători experimentaţi, ca Moşu şi Daniel. Până să îţi intri în piele, o plăcere este să te plimbi la orizontală, cu masca în apă şi tubul la suprafaţă. Parcă ai avea o cameră de filmat subacvatică. Şi litoralul de la Agigea este generos. Colonii de midii pe stânci, alge, dune de nisip, meduze tip balon sau biscuit, care înoată pe lângă tine nestingherite. Crabi, guvizi, şi alţi peşti, pe care poţi uneori pune mâna. Ace de mare, nişte creaturi minuscule şi iuţi, de mărimea unui stilou.

Într-o zi, am aflat că există un muzeu al Institutului. Hai să îl vedem, dar de unde ghid? Portarul ne-a indicat-o pe domnişoara cercetătoare Suzana. Îmi imaginam o fleaşcă de vreo optzeci de ani, uscată şi fonfănită. De de unde… O domnişoară tânără, brunetă, cu nişte ochi pătrunzători şi un corp de sirenă. Din păcate -sau poate din fericire- ne-a ,,avertizat” din prima că e doamnă, Mda… Oricum, ne-a povestit multe din istoricul Institutului şi din cele actuale. Astfel am aflat de drama acaparării de terenuri. Ne-a povestit despre moartea lui Borcea, datorată unei înţepături într-un spin de pe coada unei pisici de mare. Ştiind că va muri, savantul şi-a descris cu sânge rece simptomele… Ne-a arătat în grădina Institutului plantele crucifere endemice pe care Ioana Cahula ni le arătase în Deltă… De asemenea, ne-a înfăţişat lipsurile Institutului. Ea este doctorand la Biologie şi nu dispune de mijloace pentru cercetări. Institutul nu are fonduri să cumpere formol pentru conservarea diferitelor exponate, darmite să fie proprietarul măcar al unei şalupe… Doamna biolog are noroc de soţul ei, scafandru profesionist la un institut din Constanţa, care o mai ajută. Ne tot îndemna să o întrebăm dacă avem nelămuriri, dar pe moment nu prea aveam. După scufundările ulterioare, am început să ne punem multe întrebări. Ştiinţifice. De pildă, toţi crabii văzuţi aveau un cleşte mai mare… Îmi pare rău că nu am mai întâlnit-o.

Melcii de mare-Rapana Bezuart sunt originari din Marea Japoniei. Ei au ajuns la noi prinşi de chila navelor. Sunt dăunătoari, căci se înmulţesc rapid şi decimează coloniile de midii. Am întâlnit numeroşi melci aspirând midii în cochilia lor. Noi am cules doar câţiva, fără a pune în pericol existenţa lor, din păcate. În 2002, un nene de la centrala Institutului, cu figură de pirat maltez, ni le-a preparat în două feluri: muşchiul-pane, iar ficatul într-un sos de maioneză. Acum, alt angajat, un bărbos cu figură de viking, le-a tăiat mărunt pe toate, într-un amestec destul de uleios şi cam greu la stomac. Noroc de usturoiul care mai taie din gustul marin şi de alcoolul care merge uns pe gât în astfel de situaţii.

Trenul spre Iaşi pleca pe la 14, aşa că dimineaţa am mai avut vreme de o baie. Marea era de un calm desăvârşit. Nici o adiere de vânt, nici un val, ci unduiri liniştite de lac. De pe micul dig, pescarul milostiv şi cei care se mai aflau acolo au văzut o meduză uriaşă, care apărea la suprafaţa apei şi se dădea apoi la fund…O fi fost un meduzoi pervers. Părăseam Marea cu o …mare părere de rău. Aş fi rămas toată ziua în apa limpede şi liniştită. Au fost şi zile cu apă tulbure, când nu vedeai la un metru în faţă. Acum până pe la cinci-şase metri era o imagine cristal. De acolo începea să nu se mai vadă fundul, decât o ceaţă verzuie. Oricum, este mare lucru să prinzi Marea Neagră în … toane aşa de bune. Furtunile, vânturile, sunt frecvente. În schimb, în Mediterana, într-o zi senină, vizibilitatea este de până la 10-13 metri…

La întoarcere, în gara Medgidia, am revăzut tufele din micul părculeţ de lângă gară. Erau tăcute, iar lumea trecea nepăsătoare pe lângă ele. Dar mie îmi povesteau despre ,,mica ţiganiadă” care îşi agăţase, cu două săptămâni în urmă, calabalâcul la uscat. Apoi trenul a plecat, dar amintirile au rămas undeva, în adâncul sufletului.



Radu Filipescu