Noaptea a fost cea mai frumoasă din toate nopţile acestei ture. Ne-am oprit la începutul pădurii, unde am campat. S-a făcut foc, s-au copt ştiuleţi culeşi din lanul de porumb de pe drum. Cerul era înstelat, frumos. Stelele luceau deasupra brazilor negri... Costel şi Adrian au cântat un cântec trist, în surdină, căci fetele dormeau în corturi.
A doua zi dimineaţă ne-am despărţit. Costel şi Nadia au coborât spre gară. Irina a coborât şi ea, cu tot cu legitimaţiile CFR ale lui Adrian şi ale Nataliei... Eu şi cei doi am pornit în sus, spre creastă. Era soare... am continuat să urcăm pe serpentine, am trecut de o mică mânăstire, plină de lume, deh, duminică...
La un moment dat, drumul forestier s-a transformat într-o cărare abruptă. Am ajuns pe un platou, şi apoi pe creasta Fagaraşului... Printre nori şi soare am ajuns la lacul Avrig, unde am campat. Vecini cu noi au fost nişte ucrainieni. Femeile lor au vorbit non-stop, iar Adrian mi-a confirmat că ucrainienii sunt nişte italieni ai lumii slave. Foarte volubili. Cred că e de la laptele condensat. Multe gunoaie pe malul lacului... de fapt toate lacurile mari din masiv îs aşa.... Lumea vede grămada de gunoi şi arunca la randul ei.
A doua zi era destul de senin, până am ajuns pe vârful Şerbota. S-a lăsat o ceaţă deasă... De acolo am pornit pe o creastă care semăna cu un schelet de dinozaur, numită Custura Sărăţii. Natalia a pornit vijelios înainte, făcându-l pe soţul ei să fie îngrijorat... Nu este dificil traseul, dar cu un rucsac în spate cobori cam greu săritorile. În fine, am ajuns pe Negoiu, dar tot pe ceaţă... Nu se vedea nimic. De aceea, cu regret, am coborât pe Strunga Doamnei, lăsând Strunga Dracului pentru altă dată... Pietrele ude, ploaia mocănească, dădeau locurilor un aspect urât. Făgăraşul tre vazut pe soare...
La poalele Negoiului este lacul Călţun şi refugiul cu acelaşi nume. Am înnoptat acolo, pe ploaie şi vânt. În noaptea aceea a fost furtună. Dar cortul Hannah a rezistat cu bine. Este drept, i-am pus din nou cuiele, şi am fixat ancorele cu bolovani. În plus, l-am ajutat pe Adrian să facă un parapet din pietre pentru a păzi cortul cât de cât de vânt. În plus, el a fixat beţele cu care a urcat pe munte pe laturile cortului, ca să îl întărească. Am stat o zi întreagă acolo, datorită ploii. A doua zi doar încă un cort era întreg. Celelalte erau strânse iar ocupanţii lor au ieşit din refugiu, dimineaţa, la soare, ca nişte şoareci naufragiaţi. Cortul nostru stătea întins şi mândru, aş putea spune. A trebuit curăţată folia pentru că tot locul e plin de măsline de oaie. De fapt, toată creasta e plină de ciobani, câini şi oi. Nu ştiu dacă e bine sau rău...
Am pornit spre Bâlea. Negoiu, în soare... ne dădea cu tifla. Aproape de vârful Paltinul ceaţa a reapărut... Nu am coborât la lac, ci am urmat traseul de creastă. Înspre Sibiu era ceaţă, iar Argeşul era senin. Pe Transfăgărăşan coborau 2 biciclişti... Mi-am amintit de tura de bicle, nu cu mult timp în urmă, făcută pe acelşi traseu, cu Adriana, Ţicle, Ghiocel, Tofan şi Delfinul...
De la lacul Capra am pornit spre Fereastra Zmeilor. Pe traseu am văzut nişte tineri entuziaşti care se trăgeau cu parapanta pe o vale. Adrian i-a pozat. Paraşutele viu colorate păreau în zare nişte fluturi poznaşi... Dar ceaţa ne-a urmărit şi aici... Am renunţat să mergem pe La Trei Paşi de Moarte, prin Portiţa Arpaşului. Locul ăla se numeşte aşa pentru că a fost cândva graniţă între 2 ţări. E tare fain pe lumină, dar fiind ceaţă am decis să coborâm prin valea Podrăgelului. Pe timp frumos e o plăcere, dar pe ceaţă este monoton. Mai mult, se coboară şi se urcă destul de mult. Aici Adrian şi-a vărsat năduful pe harta Munţilor Făgăraş editată de unguri... acolo se indicau diferenţe de nivel mult mai mici decât au fost în realitate.
Cabana Podragu era la fel de monotonă ca acum 3 ani, când am ajuns prima dată acolo. Măgăruşi, ciobani, cam paragină... Erau camere cu 20 de paturi şi am preferat să punem cortul. Noaptea, Adrian a văzut o lună faină afară. Eu aveam vezica goală, aşa că am dormit buştean. A doua zi am pornit spre Moldoveanu. Soarele iar a dispărut. După vârful Corabia, am apucat să vedem celebrul V al Viştei şi Moldoveanului, apoi totul s-a cufundat în ceaţă. Acuma, eu am mai urcat pe acolo şi îmi părea rău pentru săracu Plopa şi pentru nevasta lui. Pe Viştea am rămas la bagaje şi ei s-au dus spre cota de 2544m.
Apoi am pornit spre est. În ceaţă, care pe alocuri se risipea şi iar se aduna. Nu prea era ce să admiri, aşa că Natalia a constatat că o doare ficatul şi a pornit-o înainte cu o viteză de 3 Warp. Adrian, soţul grijuliu, a urmat-o îndeaproape. Eu am încercat să turez motoarele, dar nu am reuşit. Aşa că am continuat să merg în stilul dromaderului beat, urmând sloganul Legiunii Străine ,,aller ou crever”.
Oricum, pe ceaţă şi ploaie mocănească nu prea ai ce vedea...am ajuns la un indicator care arăta 30 min până la refugiul Curmătura Zârnei. În realitate am făcut cam 55 min, mers destul de repede, căci eram uzi şi flămânzi. Refugiul respectiv este un iglu din fibră de carbon, fără uşă, fără hexagonul de la acoperiş. Era pustiu. Murdărie pe jos, pereţii plini de impresii. Un psihopat a lăsat în scris cum într-o seară, într-un acces de claustrofobie, a distrus respectivul capac de la acoperiş... stilul era brand Adrian Necula, menit să te ţină în priză pe tot parcursul povestirii... Altul, polonez de origine, a desenat cu un marker imagini porno cu Iisus şi Maica Domnului. Era semnat Satanic Legion Varsawa. Acestea erau acoperite cât de cât cu un creion şi dedesupt un patriot local a scris ,,Futu-vă-n gură de polonezi!” Am fost de acord cu ultima frază, cu excepţia polonezilor cuminţi şi duşi la biserică, cum ar fi Tomek al nostru…
Cel mai tare slogan era al unui tip din Turnu Măgurele. ,,TOŢI TURIŞTII SUNT CA FRAŢII, VREM MÂNCARE DE LA ALŢII”. Am citit aceste rânduri şi am lăcrimat în amintirea lui Doru Pantagruel Pantelimon Platon...
Am avut timp să citim acestea, pentru că ziua următoare am stat acolo, datorită ploii. Folia de plastic prinsă în pietre, care servea ca acoperiş, a fost fixată din nou. Peste rândul de paturi de sus s-a pus pânza cortului nostru, deoarece tot ploua înâuntru. Uşa a fost folia de la cort, fixată în beţele de drum ale lui Adrian. Apă am găsit mai jos, la vreo 100 m. Nişte turişti buni la suflet lăsaseră în refugiu 2 pungi cu făină, ceapă, aşa că am mâncat mămăligă.
A doua zi am pornit spre Plaiul Foii. Soarele lumina vesel. Dinspre vârful Comisului se vedea creasta Pietrei Craiului şi masivul Bucegilor. Este exact imaginea pe care Vali Voiture o are în casă, doar că fiind dimineaţă, soarele era după ei şi o vedeam contrejour. Era frumos afară şi începeau să urce turiştii. Faţă de alţi ani, s-a înmulţit numărul de români pe traseu. Drumul spre Plaiul Foii este ca şi cel din Turnu Roşu spre creastă. O pantă abruptă şi ajungi la drumul forestier. Apoi am pornit spre Rudăriţa. Înspre Plaiul Foii, din când în când, deasupra pădurilor apărea peretele masiv al muntelui alb... Cabana Plaiul Foii, fost pichet al grănicerilor austrieci este cochetă...în jur sunt vile, omenire la greu...
Am mâncat la cabană. Porţii mici, dar gustoase. Peisajul face toţi banii... de la masa noastră se vedea creasta Pietrei, în toată splendoarea ei. Lumea se cam uita la noi... între turişti de duminică, eleganţi, cu maşini străine, iaca şi ceata lui Papuc, cu hainele ude de la Călţun şi Curmătura Zârnei agăţate la uscat pe rucsac. De acolo, am pornit spre refugiul Şpirlea. Eram obosiţi, dar am reuşit să ajungem sus, la poalele pereţilor de piatră. Oricum, era linişte, căci jos era plin de lume, muzici şi de altele...
Am pus cortul în iarba deasă... a fost cel mai drept loc unde am pus cortul în tură. O plăcere... vântul a uscat totul...
A doua zi am urcat spre creastă. Merită traseul. O dantelărie în piatră... în dreptul Brâului de Mijloc, mi-am adus aminte de peripeţiile din 2001. În zona vârfului La Om, dintr-un jgheab au apărut 2 pechinezi, care păreau a fi obişnuiţi cu escaladele. Unul era mai curajos, altul scheuna, dar îl urma pe primul. La vârful Ascuţit, lângă refugiu, era o uşă de metal, întocmai ca aceea lipsă din Curmătura Zârnei, fapt care ne-a distrat enorm.
Ajunşi la capătul crestei, am coborât prin Padina cu Hotar. Un traseu nesuferit. Fapt confirmat şi de Elena Ungureanu, fiică a Zărneştiului. Cobori printr-un jgeab de piatră, ca la bob, uneori lunecând pe piatra umedă şi ţinându-te de jepi. Jgheabul se lărgeşte şi devine un grohotiş care îţi termină picioarele. După o săritoare unde te ţii de o şufă ruginită, urmează capătul grohotişului. Apoi un drum printre buruieni lunecoase, unde am căzut secerat de două ori. La capătul pădurii, ne-am spălat într-un pârâiaş, ne-am pansat picioarele bătute de bocanci, apoi am pornit pe şosea spre oraş. Am prins trenul spre Braşov la musteaţă. Acolo am mâncat pentru prima dată în viaţa mea o shaorma. Cam atât.
Radu Filipescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu