Tura de vară Apuseni-Retezat-Deltă-Agigea- Iulie-August 2005 - fragmente

Am coborât în Teiuş, un loc unde Ardealul a apărut în bagajele noastre prin pâinea rotundă şi dolofană… Gheorghe Zamfir spunea că la Paris celebra franzelă lunguiaţă se frânge în mâini cum ai cumpărat-o, spre deosebire de pita ardelenească, care ţine şi o săptămână…De acolo, fiind mulţi, am luat un microbuz până în Râmeţ. Merită menţionat că omul care în general a negociat preţuri şi a cumpărat bilete a fost Duracell. Un mare avantaj în astfel de ture îl reprezintă experienţa. Şi el, trebuie să recunoaştem, o are...

Am preferat să merg desculţ prin mijlocul apei. Doream ca tălpile să afle povestea nescrisă a locurilor. Uneori şoaptele pietrelor erau aspre. S-ar fi bălăcit în apa limpede, dar nu dorea să îşi ude buceluţa aflată în spate. Pereţii înalţi ai Cheilor Râmeţului păreau un obraz de piatră pe care au curs cândva lacrimile Mării Sarmatice. Acum era linişte. Vuietul valurilor, scoicile şi pescăruşii se aflau departe… Cât despre pereţii scobiţi de stâncă, ei păreau râmaţi de un mistreţ imens, o ipoteză a denumirii râului şi cheilor.

La ieşirea din chei apar iarăşi dealurile ascuţite ale Apusenilor, cu căpiţe şi şure cu celebrele acoperişuri din crengi şi paie. Mai încolo era un sat părăsit şi o biserică, cu număr, pus la intrare, ca poştaşul să nu încurce eventual adresa unei scrisori. O măsuţă dintr-o piatră de moară mărea farmecul locului. Nimic mai trist decât un sat pustiu. Case părăginite, cu uşi scoase din ţâţâni, răscolite de furi. Unelte, mobilier, tot rostul de cândva aruncat pe jos…

Mânăstirea Râmeţ. Este un simbol al Apusenilor, e amintită şi în cântecul ,,Tu Ardeal, tu Ardeal…” Sunt două mânăstiri, una veche şi mică şi alta nouă şi mare. Ca şi peste munte, la Sălciua de Sus. Şi tot ca acolo, farmecul îl are cea veche. Chilii noi, albe, şi flori, multe flori. Impresionează stâncile ascuţite, care se văd din curtea sfântului locaş...

Adrian Plopa înainta zglobiu cu un toiag în mână. Înaintea lui îi mergea soţia, Natalia. Deoarece sandalele îmi erau paradite, am preferat să îmi încalţ bocancii. Până la urmă, am preferat să îi ud şi să ţin pasul cu grupul, căci încălţatul şi descălţatul lor la fiecare trecere a apei durează. Cheile Galdei deveneau tot mai sălbatice. E drept, lipseau pereţii verticali ai Râmeţului, dar găseai bolovani, copaci căzuţi şi mici cascade. Farmecul era atenuat de gunoaiele aduse de viituri. De unde naiba nu ştiu, dar erau multe-haine, lighene sparte, un ghiozdan-că doar a venit vacanţa, nu? Pe alocuri formau mici diguri. Şi se mai miră unii că atunci când plouă apele revarsă pe lângă… Cheile Galdei se sfârşeau cu o mică cascadă care se vărsa într-un ghioc întunecat de piatră. Frumoase locuri, păcat că sunt localnici pe aproape…

S-a început urcuşul pe drumul forestier. Serpentinele printre brazi nu ţi-ar fi dat de înţeles că acestea duc în vârful Retezatului. Era o căldură cumplită. Oricum, până acolo, la iniţiativa lui Duracell am coborât la un râuleţ care se transforma pe alocuri în cascade zglobii. Apa limpede şi adâncă de lângă un pod te îmbia la o baie. Din păcate, slipul meu se afla pe fundul rucsacului, aşa că am înotat în lenjeria intimă şi încă albă pe alocuri, numită prozaic chilot. Cu ei am rămas până la refugiul Salvamont de la Bucura…

La un moment dat a început ploaia. O ploaie torenţială, care s-a transformat rapid într-un bombardament de mici bucăţi de gheaţă. Fulgera destul de jos şi m-am gândit că am de urcat cu orice preţ. Era acum destul de limpede că trebuie să ajungă la creastă. Între două vârfuri, Bucura şi Custura Bucurei se află şaua Curmătura Bucurei, numită de localnici ,,Secera Bucurei”. Urcuşul nu este foarte greu, dar apa curgea la vale şuroi, iar una din sandalele. începea să se desprindă. La plecare, bocancii au fost legaţi de rucsac. Toate bune şi frumoase, dar la un hop am alunecat, iar un bocanc mi-a trosnit una drept în ochi. Mergeam prin ploaie şi râdeam de unul singur. Eram să îmi fac un moveu cu propriul bocanc…

De pe creastă, lacul Bucura apare în toată splendoarea lui. Este mare, pe drept cuvânt cel mai mare lac glaciar din România. După cam douăzeci de minute s-a ajuns la cabana Salvamontului, un loc ideal pentru turişti uzi şi flămânzi. Lumea s-a schimbat, a mâncat şi apoi şi-a pus corturile. Mai erau câteva, mai ales ale nemţilor şi cehilor. Am întâlnit acolo şi un grup de cercetaşi catolici din Iaşi, uşor de recunoscut după cravatele lor albastre cu tricolor-nişte pionieri de modă nouă...

A doua zi ploaia s-a oprit. Norii negri mai acopereau pe alocuri cerul. Cei aflaţi în tabăra de la Bucura au pornit spre culmile dinspre apus şi miază-noapte. Ajunşi pe creastă, aproape de vârful Bucura, ei au văzut, în valea dinspre apus, Rezervaţia Ştiinţifică. Sentimentul era foarte interesant, deoarece păşeam pe graniţa dintre două lumi, cea permisă şi cea interzisă. Piatră, jepi, lacuri glaciare şi de o parte şi de alta… dar tentaţia fructului oprit e mare. La un moment dat s-a lăsat ceaţa. Părea că te afli într-o poveste. Văzutul şi nevăzutul se jucau, se topeau şi reapăreau.

Cu acest prilej, m-am dumirit de unde vine numele de Retezat. Legendele vorbesc despre uriaşi şi feţi-frumoşi care lovesc cu săbiile sau cu ce au ei mai gros muntele, care se sfarmă la vârf , devenind…Retezat. Or, orice legendă are un sâmbure de adevăr. Nu poate decât să te impresioneze mormanul de bolovani granitici care parcă a fost presărat de degete gigantice pe creasta munţilor. Explicaţia ştiinţifică: datorită contactului dintre clima mediteraneeană şi cea continentală, roca s-a fisurat în timp, dând naştere acestor… retezături de bolovani, mai mari sau mai mici.

A doua zi, s-a mers în cealaltă direcţie, spre Peleaga. Ion Simionescu consideră denumirea aceasta de la ,,peleagă”, oaie proaspăt tunsă. Veniseră în tabără şi cei de jos, rămaşi la Genţiana şi Pietrele. Soarele era mai arzător ca niciodată. După un urcuş pieptiş, s-a ajuns pe vârful cel mai înalt din masiv (2509m). De acolo s-a coborât o şa abruptă. Duracell, Vasile, Ovidiu Chiriţa au luat-o rapid la vale, ca nişte alergători de cross-mountain...

Iarăşi un loc pitoresc a fost creasta îngustă, brăzdată ca un tăiş de fierăstrău, ce leagă Păpuşa cu Vârful Mare. Locul ne-a amintit unora de Piatra Craiului. dar senzaţiile au fost unice. Pe alocuri, creasta era mai îngustă decât cea amintită mai sus, dar nu foarte dificil de străbătut. Totul era să nu te uiţi în jos căci înspre V peretele este cam vertical câteva sute de metri. De pe Vârful Mare(2455m) unii s-a uitat cu binoclul după diferite animale de munte. Nu au văzut decât capre negre şi un ursuleţ koala, numit Adrian Necula, care mergea agale spre corturi...

Cel mai frumos a fost traseul prin Valea Rea, peste miile de bolovani imenşi care au fost rupţi din culmea muntelui de ploi, căldură şi zăpezi. Sub un soare nemilos, ai zice că te afli pe planeta Marte. O, ce frumos ar fi fost un vârf de vreo 3000 de metri în Retezat. Munţii ăştia o merită, mai mult decât topoganul ăla sec de Moldoveanu…

Ajuns în tabără, m-am dus după lapte cu Ada. La baza unei stânci de pe malul Bucurei este o stână, de fapt o văgăună unde doarme văcarul. Un bărbos solid. Prima dată ai impresia că vezi un călugăr. Dar am aflat că la sfârşitul lui august pleacă acasă la nevastă. Foarte serios şi îndemânatic. A muls două vaci în faţa noastră şi ne-a dat lapte. 25000 lei litrul. Asta e dacă vrei lapte la 2000 de metri…

Merită amintit jocul pe care Sinta l-a jucat spre înserat cu mine şi Rumburak. Un cerc de cauciuc acoperit cu o pânză, aruncat de la unul la altul. În aer, aruncat bine, capătă un zbor de O.Z.N.. Tare fain a mai fost. De mult nu mă mai distrasem în asemenea hal. La sfârşit eram transpirat, dar vesel. Apoi împreună cu Necula m-am dus să fac baie. În pârâul care izvorăşte din Bucura, am ochit un loc sub o mică cascadă, l-am adâncit, iar cu pietrele scoase de pe fund am făcut un mic stăvilar. A rezultat un jakuzzi natural clasa întâi. Nimic nu se compară cu apa de munte, rece şi repede. Entuziasmat, Adrian Necula ar fi strigat că e groasă, dar de la răcoarea aceea era subţire şi vânătă la amândoi.

Pe înserate a început ploaia şi cortul meu de 5 persoane, Northland, Catedrala Mântuirii a adăpostit vreo 10 iubitori de muzică. Din acest punct de vedere, merită un cort mare la munte şi aiurea…Cel mai simpatic era Dragoş Borş-Tescovină, care stătea în mica verandă, de unde tot săruta pătimaş câte o sticlă cu apă de foc.

A plouat toată noaptea. La un moment dat, a început să toarne cu milioane de bucăţi de gheaţă. În noapte, vântul mugea fioros, iar Catedrala Mântuirii se înclina ameninţător, ca o corabie în plin ocean. Dar a rezistat bine şi nu a intrat apă decât un pic, pe latura din dreapta faţă, deoarece nu au fost legate beţele de folia exterioară.

Au urmat două zile de ploaie pe rupte. Din cortul său, Duracell trăgea câte un ,,Delta Effffffffff Emmmmmm…”. Acesta a fost semnalul Marii Migrări spre Teritoriile din Răsărit . Oricum, lumea era plicitsită de atâta ploaie.

Bucura era umflată de ape. Bolovanii mari de pe malul său erau scufundaţi cu totul. Iar pârâul care izvora din el la vale, spre sud, devenise torent de-a dreptul. Trecerea era destul de periculoasă pentru cei care alegeau să treacă pe pietre. Stalin ajuta lumea să treacă. El a rămas în urmă, cu Oana Cahula-hula şi cu alte două tipe domestice. Ele mergeau mai tacticos, în ritmul gâştelor din ,,Pisicile Aristocrate”.

La întoarcere, apă, apă şi iar apă… Toate pârâiaşele peste care trecuseră la urcare deveniseră torente vijelioase. Pietrele pe care traversai pârâiele ca să rămâi uscat erau acum bune ca să îţi uzi doar bocancii… Altfel riscai pe alocuri să faci o baie bună… Mai mult, bătrânul rucsac mi-a cedat. Ca o corabie veche în furtună, s-a scufundat demn, dar ca lumea. Adică de tot. Degeaba mă tot opream şi îl cârpăceam, îl legam şi îl înjuram… Până la urmă, Ovidiu Chiriţa l-a fixat provizoriu cu o coardă elastică, iar Adi Plopa l-a legat cu o sîrmă verde-asortată cu culoarea lui...

Ajuns la Genţiana, am deschis uşa refugiului, în căutare de colegi. L-a izbit un val de căldură. O căldură de sobă, însoţită de trosnet vesel de vrescuri… Of, ce aş mai fi rămas, dar o voce nevăzută îmi spunea să îmi urmez drumul. La cabana Pietrele nu mai era nimeni din grup, decât răniţii şi belferii. Ceilalţi coborâseră la vale. Aşa că am înghiţit în sec-aş fi ras o bere-şi mi-am văzut de drum. Pârâul Pietrele era ditamai râul. Pe la mijloc apa mi-a atins bine chiloţii şi pentru o clipă a simţit că o ia la vale. Dar m-am concentrat, mi-am încordat bucii şi a ajuns cu bine pe celălalt mal. Iarăşi era singur, cum a fost şi la urcare, în timpul ploii cu gheaţă. Vae soli, vorba latinului...

La Medgidia s-a coborât, pentru trenul de Tulcea. În micul părculeţ de lângă gară, lumea şi-a scos calabalâcul, murat de ploi pe vârf de munte şi le-a pus la uscat. Corturi pe iarbă, prosoape prin copaci, chiloţi pe boscheţi… ce mai, păream o mică ţiganiadă… Apoi s-a strâns totul şi am pornit spre Tulcea. Turistorii cunoşteau pe cineva în oraş, dar nu l-au putut contacta. Se lăsa seara şi ne gândeam că iar vom fi o mică şatră pribeagă… Noroc de un om bun la suflet, întâlnit în gară. El i-a îndrumat spre Casa Albastră, un hotel lângă locul unde a oprit trenul. Lângă acesta era un loc discret, sub nişte sălcii, unde s-au putut întinde corturile.

S-a luat vaporul spre Sulina. Pe măsură ce vaporul intra în Deltă, Rătăcitul se transforma în lipovean, Radoslav Filopov Zabludilsi. De fapt, toată lumea a păţit asta. Drumul este cam monoton, datorită amenajării braţului dunărean, în secolul al XIX-lea. Aproape tot canalul este ,,la linie”. Cei care vor să cunoască vechile meandre, trebuie să coboare la Crişan. De acolo îi aşteaptă Dunărea Veche. Oricum, eram pe puntea descoperită a rapidei, aşa că simţeam aerul, apa.

Sulina este acelaşi oraş mic, tăcut, în care parcă nimic nu se schimbă. R. mai trecuse odată pe acolo, când era un pic mai mare decât micuţa Măriuca. Totul era aproape la fel. Vechiul far era văruit şi se numea acum, pompos, muzeu… Cimitirul era acelaşi loc paşnic, plin de cruci ruseşti, pietre funerare protestante şi musulmane. Mormintele româneşti erau cele mai noi, o dovadă a realităţilor demografice ale Sulinei. Cândva, oraşul era un mare port, cu vreo 40.000 de locuitori, cu hoteluri, cazinouri, birouri, etc…Vezi Jean Bart, Europolis.

Multe clădiri vechi erau în paragină. Magazinele, oricum, destul de bine aprovizionate. Dar multă lume săracă. O tipă la vreo paruzeci de ani, lipoveancă după accent, a încercat să ne atragă la ea acasă. Era cleampă săraca, şi faţa îi era zbârcită bine, semn că le trăgea vârtos cu spirtoasele. O chema Vera şi ştia să zică ,,Bună Ziua” în vreo 5 limbi străine. Faptul că o chema Vera ni-l reamintea din trei în trei secunde, însoţind aceasta de interjecţia ,,Caraul!”. Noi am crezut că e numele de familie, dar de fapt însemna, în traducere liberă, un soi de ,,i-auzi, i-auzi..” Ne promitea găzduire şi peşte. Nu ştiu ce înţelegea ea prin peşte, căci pe tot parcursul discuţiei, două adolescente blonde, purtând pantaloni scurţi mulaţi pe corp, s-au plimbat agale prin preajmă.

Spre înserat lumea s-a pus la masă. Extenuaţi de drumul lung, Ovidiu Chiriţov şi Mihaela Vraciova au decis să cumpere mai multe ouă-de găină, bogate în vitamine şi stimulatoare de activităţi hormonale. Au avut o idee bună-să le dea Dumnezeu sănătate şi ce mai vor ei, căci seara bucăţi aburinde de scrob zăceau în faţa unor migratori hămesiţi, sătui de conserve. Aceştia nu îndrăzneau să le atingă, aşteptând sosirea restului clanului Plopa. Asta pentru că se zvonise că aduc plăcinte şi tărie. Va puteţi închipui vreo 16 turistori în jurul unei mese pline cu de toate în poziţia de aşteptare? E ca şi cum ai obliga 16 microbişti să stea cu televizorul stins în timpul unui meci de mare importanţă. Până la urmă restul clanului a sosit, dar plăcintoaiele mult visate s-au dovedit nişte plăcinţici care s-au mâncat cu bucăţica. Dar a fost fain, o adevărată cină creştină: câte puţin din toate.

În noapte, marea şoptea cuvinte tainice, trimise spre ţărm de valurile înspumate. Alături îl aveam pe Saşa Odinokii, fratele basarabean. Păşeam agale, desculţi, pe nisipul ud, ocolind bucăţi mari de plaur zvârlite la ţărm.În noapte, păreau cadavre de monştri marini, mai mari şi mai mici, eşuaţi la mal. Era linişte, doar în depărtare muzica se auzea în surdină...

S-a ajuns cu bine la Cardon, un mic sătuc al Deltei. Corturile le-am pus în curtea unui localnic de treabă, prahovean de origine. O căsuţă mică, o grădiniţă cu flori şi legume într-un loc smuls nisipului şi bălăriilor. Bineînţeles, lângă un mic canal. Papură, trestii, nuferi albi şi galbeni. Cei albi erau înfloriţi, cei galbeni încă îşi ridicau bobocii la o palmă deasupra apei. Din când în când, pescăruşi albaştri treceau ca o săgeată şi dispăreau în depărtare.

În zare berzele făceau rotocoale O fântână oferă celui însetat apă sălcie, dar potabilă. Unde sunt izvoarele din Apuseni şi Retezat…Cu acest prilej, lumea şi-a spălat mai multe boarfe. Cel puţin cele ale mele intraseră deja în putrefacţie, mirosind a gaz metan. Ce să îi faci, aşa e cu drumul lung…acum îi înţeleg pe ţiganii corturari…S-au întins iar cordelinele, şi rufele s-au pus la uscat.

Apoi s-a mâncat o ciorbă de peşte şi o friptură cu mămăligă şi mujdei, care au mers unse pe gât. Parcă mai conta că plouă torenţial? La naiba cu hainele puse la uscat, cu cele de pe noi, ghiogâlţ-ghiogâlţ, dă-i înainte! Culmea că era prima ploaie după vreo lună de secetă, cum spunea gazda noastră. Noi am fost siguri că e un norişor din Retezat, care ne-a urmărit cu îndârjire ca să ne facă un ultim duş… S-a băut şi lapte de vacă, e drept, vacă deltaică. Laptele de munte are gust de iarbă şi floricele, cel de Deltă, de baltă şi peşte…Bun şi aşa.

După masă, Duracell ne-a condus la un schit aflat într-o pădure apropiată. Eram pe un grind, o porţiune de uscat se pare mai vechi decât Delta. Nici un stuf, nici o mocirlă. Pământ, copaci de tot felul, tufe de cătină albă, din păcate încă nu coaptă. La un moment dat aveai impresia că te afli undeva la marginea Iaşului. Lipseau fagii. În schimb erau mulţi plopi, tei argintii, sălcii. Ivana Cahulova ne-a arătat o plantă endemică, din familia cruciferelor. La întoarcere, Irina Romanova a cules agrişe. Tare bune au mai fost. Lăudat fie Domnul Iisus! Iată ce numesc eu spirit întreprinzător catolic.

Schitul este încă în construcţie. Când va fi gata, va fi singurul din Deltă. Pe o hartă din 1993 a mânăstirilor şi schiturilor din România, el figurează, totuşi. Cei doi părinţei stau în nişte căsuţe, una din ele fiind biserica provizorie, cu hramul ,,Buna Vestire”. Călugărul pe care l-am întâlnit era un bucovinean roşcovan şi solid, amorţit de căldură. Părea un urs polar ajuns la Ecuator. Când vorbea de Suceava, de Putna, se bălăcea cu gândul în ape limpezi şi adulmeca cetina de brad. Adevărul că peste tot dai de nisip, căldura te năuceşte.

Seara am discutat unele-altele cu familia lui nea Mihai, gazda noastră. Oameni simpli. Izolarea este mare, şi sărăcia de asemenea. Un întăritor este alcoolul. Iar un mod de a scăpa de ţânţari este bălegarul uscat de cal ars la foc mocnit. Toată ziua a bâzâit la radio ,,Antena Satelor”, un post care între două melodii populare anunţa activitatea agricultorilor din Teleorman sau Ialomiţa. Pentru cineva care stă permanent aici, sunt bune şi astea. Spre seară, înainte de culcare, au început să se audă o gamă largă de melodii. De la bănăţene săltăreţe la melodii de viaţă scurtă şi cur gelatinos. Castofonul lui nea Mihai, difuza diverse creaţii artistice, dintre care una ieşea în evidenţă. O voce de pervers sexual recomanda fetelor care vor să slăbească să îi mestece banana. Oricum, pe la ora 12 era linişte. Asta spre uşurarea Nadiei Ciubotaru-Sapojnic, care probabil amorţise de cât timp îi ţinea degetele în urechi copilului ei nevinovat, Maruşka, Malcika Blondinka.

În ziua următoare am pornit cu un tractor spre Periprava. În remorca descoperită, parcă eram nişte turişti într-un safari. E drept, farmecul era dat de unele hurducăieli de mai mare dragul şi de unele crengi ale copacilor de pe margine care ne făceau să ne aplecăm. Pe drum am trecut prin pădurea Letea. E drept, prin pădurea de lângă Rezervaţie. Aceasta este mai deasă şi e înconjurată cu un gard de sârmă ghimpată. Tentaţia fructului oprit era mare, ca şi în Retezat, când am ajuns lângă Rezervaţia Ştiinţifică. Dar asta e… Aşa că am mers mai departe.

În seara aceea am visat că am găsit o spărtură în gard şi că am intrat înăuntru. Pădurea Letea era deasă, plină de copaci umbroşi, desişuri şi liane. O cărare ducea în sus. La un moment dat, ca în filmele de ficţiune, verdeaţa a început să dispară treptat şi au început să apară dune de nisip. Am ieşit din pădure şi am ajuns într-o zonă deşertică. Aş fi mers mai departe, dar m-am trezit din somn.

Periprava este un sătuc lipovenesc în toată puterea cuvântului. Biserica, vopsită în albastru, are clopotniţa în formă de far. Alături se află cârciuma şi magazinul mixt. Pe uliţe, mai ales bătrâni, îmbrăcaţi tradiţional: femeile cu fuste colorate şi batice, bărbaţii cu bărbi şi cămăşi lungi. Tinerii sunt însă moderni din toate punctele de vedere. Am campat lângă biserică, în curtea unde turistorii îşi mai instalaseră corturile acum câţiva ani. Din câte am înţeles, acolo urmează să se construiască o pensiune. Asta e… Fiind localitate de graniţă, toţi turiştii trebuie să se treacă pe o listă, predată Poliţiei de Frontieră. Într-adevăr, de pe malul românesc al Chiliei se vede Ucraina.

Ca şi la Cardon, turistorii s-au apucat de pescuit. Cu soţii şi copii au mers pe un canal secundar al Chiliei şi au aruncat undiţe în apă. De data asta au avut noroc. Pot spune că zilele acelea s-a mâncat peşte prins de băieţii şi fetele din club. Plus gătit în mica vatră din curte. Noaptea ţănţarii iar ne-au atacat, dar s-a ripostat cu bălegar ars, cules de Irina Frodova de pe uliţe. În Catedrala Mânturii Sinistraţilor, Elena Gheorghievna-Dej, adăpostită acolo, aprindea seara pastile albastre, cu aerul solemn cu care o vrăjitoare tămâiază un templu păgân. Îşi făceau efectul sigur, căci după câteva inspiraţii, adormeam buştean.

Ultima zi a fost cea mai frumoasă din cele petrecute în Deltă. Mai întâi am pornit cu două bărci pe canale. Prima era o barcă obişnuită, de lemn, căruia i se ataşase un motor, iar a doua o barcă fără motor, agăţată cu un lanţ în spate. Am ieşit de pe canalul principal, afundându-ne în canale din ce în ce mai înguste, Cernovca şi apoi Sulimanca. Din când în când, cele două bărci se ciocneau, balansându-se foarte fain.

Am ajuns într-un sfârşit în lacul Merheiul Mic. În afară de o întindere de apă, nici o pasăre, iar pe mal nici o vidră sau mistreţ…Eram cam dezamăgit...Apoi s-a hotărât întoarcerea la corturi. Moldovenii au ales să pescuiască la Periprava şi au plecat cu barca motorizată. Lipovenii au decis să rămână şi să se plimbe prin Deltă. Ei erau 6: între care şi subsemnatul. Pot spune că a fost super. Ne-am afundat în canale pline cu nuferi, copaci căzuţi…farmecul era că se trăgea la vâsle şi nu ne împingea nici un motor afumător. Erau două văsle, dispuse astfel ca doi oameni să acţioneze stând faţă în faţă. Bărboşii Chiriţov şi Subsemnatov, au intrat în acţiune, deşi ultimul mai stângaci, cel puţin la început. Mi-a făcut plăcere să vâslesc, deşi nu eram obişnuit cu astfel de bărci.

La întoarcere, am mers pe digul unde ai noştri erau la pescuit. Acolo am admirat diferite păsări, venite să înnopteze pe o baltă. În seara trecută am ajuns prea târziu, întunericul era deplin, iar Ovidiu Chiriţov, săracul, vedea peste tot doar cormorani. Atent la orice siluetă care fâlfâia prin aer sau se bălăcea în apă, după câteva secunde delibera: ,,hmmm, e un cormoran”. Acum era încă lumină şi am admirat lebede, ţigănuşi-să mă scuze U.E.F.A. dar asta e denumirea lor, stârci, egrete, un lopătar-pasăre, nu cerb, mulţi piciorongi şi, bineînţeles, cormorani. În depărtare, se distingeau păsări albe şi mari. Cu ajutorul binoclului ne-am dumirit că sunt pelicani.

A doua zi la ora 5.00 a fost trezirea, căci la 6.00 trebuia să fim pe vapor. Am strâns pentru a şasea oară corturile. Râmeţ, Bucura, Tulcea, Sulina, Cardon, Periprava au fost nume de bătălii crâncene, purtate de armata verde cu ploaia, medicamentele lichide, trenurile, peştii şi altele. Apoi am pornit spre braţul Chilia, unde aştepta tăcută cursa de Tulcea. Faţă de canalul Sulina, Chilia este mai interesant,. Poţi vedea mai multe localităţi, de pe ambele maluri, Chilia, Chilia Veche, Izmail, Ceatalchioi, să trăim cu toţii...

În Tulcea, ne-am răspândit ca potârnichile, care încotro. Cei mai mulţi spre Iaşi, Romaşcanca şi Rapidistul spre Galaţi, iar eu spre Constanţa.

Dar asta e o altă poveste...

Am avut noroc de un autobuz care mergea la Mangalia. Acum trei ani circulau doar maxi-uri. Lume puţină. Am ajuns repede la Eforie Nord, unde am coborât. La intrarea în staţiune, un drum face la stânga, spre mare. După 1 km, ajungi la poarta Institutului de Cercetări Marine ,,Ion Borcea”. Aparţine Universităţii din Iaşi şi este o enclavă moldovenească în inima Dobrogei. Portarul, bucătăresele, aproape toată lumea vorbeşte ,,cu acient”. Chiar şi animalele –câinii, pisicile- zac toată ziua prin curte cu un sictir nord-est-carpatin profund în ele.

Institutul a fost înfiinţat prin Decret Regal în 1926. Iniţiativa a aparţinut unui moldovean inimos, Ion Borcea. Deoarece acesta era profesor de biologie la Iaşi, Institutul a fost patronat de Universitatea ieşeană. Comuniştii l-au transformat în Staţiune Zoologică Marină. Construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră a fost o lovitură grea. Cândva, toată faleza dintre Agigea şi Eforie Nord aparţinea Institutului. Sudul falezei a fost ocupat de Portul Agigea Sud. Partea dinspre Eforie a fost virană până după 1989. Atunci, oameni necăjiţi au primit teren acolo şi au apărut o puzderie de vile. Cu gust, unele, dar pe terenul Institutului, care între timp a revenit al Universităţii ieşene.

În 2002, am putut coborî pe peretele abrupt al falezei dinspre viloaie ca să ne scufundăm. Acum nu prea se mai poate. Poţi să traversezi per pedes zona-noaptea e superb, dar atât. Necăjiţii şi-au amenajat diverse pe platoul falezei. Românie, păcat că devii din ce în ce mai locuită… Scăparea noastră în Anno Domini 2005 a fost un mic colţ de plajă, lângă o pescărie, sub podul care duce în portul Agigea Sud. Acolo încă se mai poate face plajă fără probleme… E un loc discret, fără muzică, fără gălăgie, cum ne place nouă şi altora ca noi.

Cât despre prânz, de fiecare dată când veneam rupţi de la scufundări, aveam o ciorbă caldă şi o friptură cu garnitură. De obicei, eu terminam primul. De ce oare? Berea, la 2 RON, o cumpăram de la o bombă de lângă port, ,,La Căţeaua Leşinată”. Era o plăcere să faci o plimbare cu burta plină până acolo, să se aşeze mâncarea.

Scufundările se făceau în apnee, adică fără tub de oxigen, doar cu mască, snorker şi labe. ,,Sculele” Moşului sunt cele mai vechi din club. Cei care am făcut scufundări şi în 2002 ne-am cumpărat recuzita din Metro Constanţa. Pe atunci era unul singur, cel dinspre Năvodari. Acum aveam altul mură în gură, la Agigea. Dar preţurile au crescut destul de mult în raport cu calitatea, aşa că scufundătorii noi s-au lăsat păgubaşi. Oricum, colegii din tura trecută care nu au venit, le-au împrumutat labe, măşti şi snorkere. Dar şi aşa erau deficitare.

În tot cazul, acomodarea a trebuit făcută şi de scufundători experimentaţi, ca Moşu şi Daniel. Până să îţi intri în piele, o plăcere este să te plimbi la orizontală, cu masca în apă şi tubul la suprafaţă. Parcă ai avea o cameră de filmat subacvatică. Şi litoralul de la Agigea este generos. Colonii de midii pe stânci, alge, dune de nisip, meduze tip balon sau biscuit, care înoată pe lângă tine nestingherite. Crabi, guvizi, şi alţi peşti, pe care poţi uneori pune mâna. Ace de mare, nişte creaturi minuscule şi iuţi, de mărimea unui stilou.

Într-o zi, am aflat că există un muzeu al Institutului. Hai să îl vedem, dar de unde ghid? Portarul ne-a indicat-o pe domnişoara cercetătoare Suzana. Îmi imaginam o fleaşcă de vreo optzeci de ani, uscată şi fonfănită. De de unde… O domnişoară tânără, brunetă, cu nişte ochi pătrunzători şi un corp de sirenă. Din păcate -sau poate din fericire- ne-a ,,avertizat” din prima că e doamnă, Mda… Oricum, ne-a povestit multe din istoricul Institutului şi din cele actuale. Astfel am aflat de drama acaparării de terenuri. Ne-a povestit despre moartea lui Borcea, datorată unei înţepături într-un spin de pe coada unei pisici de mare. Ştiind că va muri, savantul şi-a descris cu sânge rece simptomele… Ne-a arătat în grădina Institutului plantele crucifere endemice pe care Ioana Cahula ni le arătase în Deltă… De asemenea, ne-a înfăţişat lipsurile Institutului. Ea este doctorand la Biologie şi nu dispune de mijloace pentru cercetări. Institutul nu are fonduri să cumpere formol pentru conservarea diferitelor exponate, darmite să fie proprietarul măcar al unei şalupe… Doamna biolog are noroc de soţul ei, scafandru profesionist la un institut din Constanţa, care o mai ajută. Ne tot îndemna să o întrebăm dacă avem nelămuriri, dar pe moment nu prea aveam. După scufundările ulterioare, am început să ne punem multe întrebări. Ştiinţifice. De pildă, toţi crabii văzuţi aveau un cleşte mai mare… Îmi pare rău că nu am mai întâlnit-o.

Melcii de mare-Rapana Bezuart sunt originari din Marea Japoniei. Ei au ajuns la noi prinşi de chila navelor. Sunt dăunătoari, căci se înmulţesc rapid şi decimează coloniile de midii. Am întâlnit numeroşi melci aspirând midii în cochilia lor. Noi am cules doar câţiva, fără a pune în pericol existenţa lor, din păcate. În 2002, un nene de la centrala Institutului, cu figură de pirat maltez, ni le-a preparat în două feluri: muşchiul-pane, iar ficatul într-un sos de maioneză. Acum, alt angajat, un bărbos cu figură de viking, le-a tăiat mărunt pe toate, într-un amestec destul de uleios şi cam greu la stomac. Noroc de usturoiul care mai taie din gustul marin şi de alcoolul care merge uns pe gât în astfel de situaţii.

Trenul spre Iaşi pleca pe la 14, aşa că dimineaţa am mai avut vreme de o baie. Marea era de un calm desăvârşit. Nici o adiere de vânt, nici un val, ci unduiri liniştite de lac. De pe micul dig, pescarul milostiv şi cei care se mai aflau acolo au văzut o meduză uriaşă, care apărea la suprafaţa apei şi se dădea apoi la fund…O fi fost un meduzoi pervers. Părăseam Marea cu o …mare părere de rău. Aş fi rămas toată ziua în apa limpede şi liniştită. Au fost şi zile cu apă tulbure, când nu vedeai la un metru în faţă. Acum până pe la cinci-şase metri era o imagine cristal. De acolo începea să nu se mai vadă fundul, decât o ceaţă verzuie. Oricum, este mare lucru să prinzi Marea Neagră în … toane aşa de bune. Furtunile, vânturile, sunt frecvente. În schimb, în Mediterana, într-o zi senină, vizibilitatea este de până la 10-13 metri…

La întoarcere, în gara Medgidia, am revăzut tufele din micul părculeţ de lângă gară. Erau tăcute, iar lumea trecea nepăsătoare pe lângă ele. Dar mie îmi povesteau despre ,,mica ţiganiadă” care îşi agăţase, cu două săptămâni în urmă, calabalâcul la uscat. Apoi trenul a plecat, dar amintirile au rămas undeva, în adâncul sufletului.

Radu Filipescu