30 iulie 2008 - plecăm cu Iaşi - Timişoara. Ajungem pe la 12 in Iacobeni...soare Pornim spre vf. Faraoane prin unul din drumurile forestiere. Pe drum găsim un versant plin cu zmeură. O pauză obligatorie. La un moment dat drumurile se bifurcă. Unul o ia la stânga, spre Ouşorul. Drumul nostru merge înainte. Sus, în păşunea alpină, tufe pline cu afine... pauze lungi şi dese. Ajungem la schitul Recea. Călugării sunt jos în sat, unde se face o mânăstire. Sus este doar îngrijitorul, nea Mircea din Moldoviţa, un tip solid, cu moacă de pirat olandez. S-a uitat el cam chiorâş la noi, dar până la urmă a fost bine. Ne-a cazat în casa de lângă schit. În plus, ne-a poftit la o ciorbă de fasole super, dar cam fierbinte... Seara am urcat pe creastă, de unde am admirat un superb apus de soare.
31 iulie 2008 - plecăm de la schit spre vf Omu. Nea Mircea era vesel că ,,căcaţii de la Steaua au mâncat bătaie”. El ţine cu Dinamo, ,,altă echipă de căcaţi, dar mai mici oleacă”.
Pornim pe drumul generos de căruţe. Sus unii oameni culeg afine. Prima întâlnire cu câinii ciobăneşti, la o cotitură. Latră, se reped, dar păstrează o poziţie respectuasă. Mergem înainte. Corbi planează greoi ca nişte bombardiere. Şoimi cafenii zboară iuţi în căutarea prăzii. Soare, cai, vaci...
De menţionat faptul că deşi sergentul Tumurug m-a rugat să iau harta Suhardului şi eu i-am promis că i-o aduc, fiind tăntălău distrat am uitat de ea. Ei, iniţial ne-am zis că oricum este marcaj destul de bun şi că în fond, e o aventură... Am urcat un munte plin de jepi; ulterior aveam să aflăm că este vf Pietrile Roşii. Un traseu nesuferit pe alocuri, un labirint strâmt, printre arbuştii aspri; locul are aspect de spălătorie auto. Era să rămân fără gluga de la geacă, iar Ciprian şi-a pierdut sticla de apă agăţată de rucsac. Sus este un indicator de cotă metalic, fără vreun... indiciu scris. Am mâncat acolo nişte stafide Jumbo aduse de Ciprian. De atunci vf respectiv a fost numit de noi ca punct de reper vf Jumbo.
De acolo am ocolit prin stânga un vf mai înalt... plin de grohotiş, adevăratul vf Omu, şi am continuat să mergem, deşi am întâlnit alt marcaj, bandă roşie... În faţă vedeam clar Munţii Rodnei... în fond asta era acum ţinta noastră. Am trecut pe lângă o stână, dar catârul de mine nu a vrut să ceară explicaţii. Am pornit pe traseul marcat cu bandă şi bulină roşie. Defrişări masive. La un moment dat a rămas doar bulina roşie. Era clar că vom coborî mult în stânga Pasului Rotunda. La vale la un moment dat a dispărut marcajul. Am coborât cam vreo oră şi jumătate pe drumuri desfundate, unde apa spălase totul până la piatră, dând naştere la tranşee groteşti. Jos am întâlnit un drum forestier marcat cu triunghi albastru, o colonie forestieră şi.... am ajuns într-un loc numit Poiana Zânelor.
Am intrat zburliţi şi obosiţi într-o civilizaţie de maşini luxoase, oameni relaxaţi şi multe zâne minore îmbrăcate sumar. Am băut o bere şi am decis să plecăm. La oarecare distanţă am aşezat cortul lângă apă. Mersesem în acea zi vreo 10 ore. Sergentul era obosit şi cu bătături în tălpi. De altfel, am ciocnit cănile de inox, apoi s-a culcat repede. Eu am rămas cu tovarăşele Stalinskaya şi Lămâia. Am încropit un foc din crengi de brad. Seara a venit la foc o căţea cerşetoare. Acuma, nu cred că dorea mâncare cât afecţiune... s-a frecat de mine, ne-am dat limbi... a fost tare fain, cel mai fain cadou pe care îl poate primi cineva de ziua lui.
1 august 2008 - soare... am ajuns la drumul care face legătura între Rotunda şi Şanţ. Aveam de ales... să pornim spre Şanţ sau spre Rotunda. Sincer, preferam a doua variantă, deşi pe drum era rupt un pod, după cum spunea lumea. Erau în zonă nişte drumuri forestiere care se pierdeau în pădure, de unde urcai spre traseul Rotunda-Ineuţ. Dar Cip era obosit şi bătăturile din ziua anterioară începuseră să îl termine. Până la urmă soarta a ţinut cu noi şi un tractor ne-a dus în partea cealaltă, spre Şanţ. De acolo am început să urcăm la refugiul Valea Blaznei. Pe drum ne-a luat cabanierul, nea Dorel, cu Toyota lui de teren. Un om deosebit de amabil şi glumeţ. Şi iată, dacă dimineaţă porneam pe un drum lung şi anevoios, dupamiază admiram Valea Someşului Mare parcă din avion, cam de la 1300 m. Nea Dorel şi prietenii lui ştiau multe despre munte...nu prea am avut timp să vorbim pe îndelete. Oricum, am aflat diverse, inclusiv legenda satului Şanţ. A fost o zi de odihnă, mai ales pentru picioarele sergentului. Eu am avut privilegiul să contribui la curăţarea micului parc dendrologic din faţa cabanei. Jepi, ienuperi, brăduţi şi zade au fost scoase dintre buruieni. Toată lumea căuta rododendronul pus de nea Dorel. Până la urmă a fost găsit, dar până la el au fost scoase la iveală un pachet de Kentodendron şi o cutie goală de berodendron.
2 august 2008 - soare... La plecare, am constatat că nea Dorel nu a uitat-o pe Ioana Ursache, fata de la revelion, ,,blonda care făcea poze”. Am început să urcăm spre Cobăşel. Vârful Roşu l-am trecut în ceaţă. Deja se formau nori care treceau uşor peste versant...la un moment dat au rămas înspre Ardeal, lăsând Bucovina în lumină. Pe Ineuţ am dat tot de ceaţă. Mai jos am întâlnit un cuplu de gasconi plecaţi de la Valea Blaznei într-o tură scurtă, moment bun ca să mă fac de râs cu franceza mea mizerabilă-varză la capitolul gramatică. Oricum, ei erau bucuroşi că un biet fraier se chinuie să le vorbească în limba maternă, mai ales că la refugiu engleza era la putere. Apoi am coborât un pic din Şaua cu Lac ca să luăm apă. Am urcat singur Ineul, pe ceaţă. Cip a rămas să se odihnească. Când am coborât, Ineul a ieşit în soare, spunându-mi parcă ,,yo, loozere, mai ai degete la mâini, ha”?
Drumul spre vârful Omului a fost frumos...soare pe ambii versanţi. Herghelii de cai, brumăriţe speriate, zburând repede din calea noastră. Tufe de iarbă maronie, câţiva bujori de munte încă înfloriţi, garofiţe, barba ursului... Nu prea ştiam noi vârfurile, dar La Om trebuia făcut dreapta. Gargalăul ne aştepta sever ca de obicei. Am decis să punem corturile în Şaua Gargalău... într-adevăr, un loc tare fain... un tăpşan relativ drept, aproape de traseu, apă...Vârfurile Laptelui Mare, Galaţului şi Muntele Cailor ne aşteptau în zare.
Dar Ciprian a decis să se oprească. Făcusem iar 10 ore şi picioarele lui erau minate. Eram o echipă şi am decis să îl însoţesc. Urma a doua zi să coborâm pe la Cascada Cailor. În seara aceea ne-am făcut de cap, golind restul de vodkă şi halind restul de conserve...What a fuck, vorba lui nuştiucare.
3 august 2008 - am profitat de liniştea din zonă şi am făcut o baie ca la munte, culus nudus în pârâul care curgea vesel spre vale. Apoi am coborât pe marcaj cruce albastră spre Cascada Cailor. Uneori am constatat că există două marcaje pentru aceeaşi coborâre, unul de vară şi unul de iarnă, probabil. Dar dacă nu ai simţul locului te pot induce în eroare şi te trezeşti învârtindu-te ca un şoricel. Sincer, nu prea m-a impresionat Cascada Cailor. O Duruitoare mai mare un pic. Probabil dacă ai privi-o de sus, ar fi altceva. În schimb, Muntele Cailor arată mai impunător această zonă, pe cât de mic pare dincolo, pe creastă. Borşa e un loc divers, pestriţ. Lume în costume populare, mai ales femei şi copii. Adolescente cu blugii mulaţi la agăţat. Ciprian nu a dorit să renunţe la băţul cu care urcase pe munte şi a intrat bine mersi cu el în supermarketul oraşului.Apoi ne-am suit în maxi-taxi Borşa-Suceava-Botoşani-Iaşi-40 lei.
Ce să zic... am ajus seara obosit şi iar am fost pe punctul să neonorez o promisiune, a doua zi. Din punctul ăsta de vedere aş fi preferat să rămân acolo sus... Munţii nu sunt un obiectiv turistic, sunt locuri de reflecţie...
Radu Filipescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu