Tura de Paste - Munţii Măcin aprilie 2006

Deşi ideea acestei ture a avut-o Şerban, din păcate, el nu a mai venit cu noi. Am fost 10: Adriana Marcu, Cristina Tanasa, Ana Pârlac, Ionela şi Vasile, Duracell, fratele Necula, Cristi Ciripescu-botezat de noi Ciprian, Gabi-un inginer silvic din Braşov şi subsemnatul.

Eu m-am hotărât în ultima clipă. Nu prea aveam dineros, dar noroc de hermana Adriana, care m-a creditat cu 50 de pesetas. În plus, simţeam chemarea acestor munţi stranii.

Am incaput cu tot cu bagaje în două maşini, conduse de Vasile şi Duracell. Avantajul de a avea o maşina e mare, poţi pleca unde vrei, sta cât vrei, ai o autonomie tare misto. Plecarea a fost vineri, 7 aprilie. Maşina lui Dura a cotit-o prin Huşul natal, unde a primit binecuvântarea părintească. Rapid, după cum îi e porecla. Din balcon, mama Bejan îl privea cu ochi de cloşcă, amintindu-i să pună cum trebuie sacoşele cu mâncare în maşină. La ieşirea din Vaslui s-a făcut joncţiunea cu Vasile şi apoi am pornit-o spre sud. Tot drumul am ascultat un concert Queen fantastic...

La Brăila, nici un indicator din oraş nu amintea de Bac, nici măcar de ăla pe care îl susţin anual elevii de clasa a XII-a. Dar până la urmă am ajuns cu bine la Dunăre şi am trecut dincolo. Aici am făcut joncţiunea cu fratele Necula şi cu Gabi.

La ieşirea din Măcin se înalţă maiestuoasă creasta Pricopanului. Golaşă, ea răsare din pământ ca o spinare de crocodil uriaş. La poalele ei, se află un schit proaspăt înfiinţat. Un drum urcă spre munte...sunt nişte băncuţe şi mese din lemn. Mai sus, într-un luminiş, am campat. Aproape este un izvor...Tare bine te simţi acolo sus, departe de prăfăraia drumurilor dunărene...Era noapte, focul ardea vesel şi Vasile şi-a scos chitara...Apropo de foc, fiind vatră amanejată găsită acolo, totul a fost ok. Mai nasol a fost cu lipsa unei oale pentru ceai, fapt resimţit ulterior...

Lângă noi era o turmă de oi...şi în noapte am auzit nişte chiuieli ascuţite, ca nişte vaete...acuma, or fi fost ciobanii...Eu am înţeles că în ultimii ani au apărut în zonă, veniţi de la sud de Dunăre, şacalii. Aceste canide scot sunete asemănătoare unui vaiet... de parca un om se strâmbă... Aşa că... şacalii au devenit powerplay-ul serii, mai ales pentru că Adriana se întreba speriată cât de agresive pot fi aceste animale...

A doua zi am străbătut cea mai mare parte din creasta Pricopanului. Nu a fost uşor, repet, ,,dealurile” astea îs totuşi munţi. Peste tot pietre acoperite de licheni, tufe, si un iepuroi speriat... de sus privelistea e tare faina... Vasile, un împatimit al muntelui, constata cu bucuria lui molipsitoare că... este totuşi la munte...

Au fost porţiuni unde efectiv poteca ocolea stânci destul de semeţe şi hăuri abrupte. Pe alocuri, pe lângă potecă, erau şi variante de grad IB. Acuma, pot râde de noi unii, alţii, dar oricum, în zonele acelea, pe granitul rece, simţeai că eşti în Retezat... Denumirile vârfurilor sunt trecute pe hartă dar ca să le cunoşti trebuie să treci cu pasul pe acolo. Din loc în loc întâlneam cavităţi recente, semn al exploatărilor de piatră, bucăţi de şufe ruginite, drumuri de căruţă care traversează masivul. La un moment dat Adriana a zărit Sfinxul de pe Vârful Vraju... o stâncă sfărâmată aproape, care dinspre nord are profilul unui cap de om... cei care coborâseră spre sud, nu vedeau nimic şi se întrebau ce a văzut săraca fată, de ce se agită atât... Abia de sus se observă cât de firav este firul de pădure unde erau corturile noastre... Am aflat ulterior cu câte eforturi s-au sădit copacii aceia pe locul sterp...

Am poposit la poalele unei lespezi uriaşe înfipte în pământ, numită ,,La Mormânt”… oricum, este nostim faptul că diverse vârfuri şi locuri au denumiri diferite... locul acesta era numit de unii turişti din zonă ,,La OZN”, aluzie la forma sa alungită...

Căldura era din ce în ce mai mare.... Am urcat pe vârful Sulucu Mare, de unde am admirat împrejurimile... înspre est Dunărea, înspre vest Dealurile Măcinului, acoperite de păduri dese şi spre sud-vest Munţii Măcinului, cu vârful Ţuţuiatul... căruia eu, moleşit de căldură, îi tot spuneam Ţumburuc... Lipsa unei şepci îşi spunea cuvântul.

Apoi am coborât spre poale, de-a lungul unui firicel de apă, unde Adiana ne spunea că ar trebui să fie broaşte ţestoase dobrogene, Testudo Graeca. Acuma, or fi fost ele, dar stăteau pe undeva ascunse... fratele Necula, bosumflat ca un copil mic, spunea din 3 în 3 paşi ,,vreau să văd broasca ţestoasă”…

Până la urmă tot Adriana a zărit una, la poalele munţilor... Ne-am aşezat în jurul ei şi o priveam ca pe ceva straniu...

Apoi ne-am reîntors la corturi, trecând pe lângă cariera de piatră, care încă mai funcţionează şi înfulecă lacomă bucăţi de munte... Persoane interesate au trasat graniţa Parcului Naţional peste această carieră... ca la noi în România...

A făcut joncţiunea cu noi şi Ana. În seara aceea au poposit lângă noi un grup simpatic de biciclişti din Galaţi. Şeful lor, un tip la vreo 35 de ani, activase cândva într-un mic ONG, Valurile Dunării, cu care ocazie şi-a amintit de câteva Lire ale Turistorului, la care participase, acum vreo 9-10 ani... Ei urmau să urce Ţuţuiatul cu biclele şi să ne reîntâlnim în vârf...

De Înviere am mers la schitul de la poale... M-a impresionat preotul, un tinerel grav, care a rugat lumea să rămână după miezul nopţii la slujbă şi să nu plece acasă.... Este drept, spre deosebire de Moldova, acolo nu s-a mai citit vreo pastorală plicticoasă şi lungă, semnată de Mitropolit... Noi am stat la slujbă cam o oră, apoi ne-am reîntors la corturi. A urmat o orgie culinară... Cârnaţii lui Vasile au fost perpeliţi pe jar. Apoi Ana, fiică de gospodari de la munte, a scos friptura de miel şi drobul...

A doua zi, am continuat festinul, cu ciocolată de casă şi pască făcute de mama lui Duracell. Din păcate, locul s-a umplut de lume.... Măcinenii nu prea urcă pe munte, dar în zilele de sărbătoare dau buluc, profitând şi că zona e împădurită... Totul a devenit un soi de Repedea... plin de oameni şi de neoameni... Cu vocea lui de tenor, Duracell a pus pe fugă un puştan care se chinuia să rupă un copăcel.... Ne-am strâns bagajele şi am plecat de acolo... Locul îşi pierduse vraja....

Am ieşit la şosea şi apoi am ajuns în satul Greci. Cumea, cândva un sat plin de pietrari.... italieni, acum românesc. Drumul spre munte este marcat foarte exact, aşa că nu te poţi rătăci prin sat. La marginea lui, răsar semeţi Munţii Măcinului. E drept, vârful Ţuţuiatu e undeva mai în spate, dar pentru săteni, vârful de lângă sat e cel mai mare... deh, patriotism local...

Maşinile au fost lăsate jos şi apoi a început urcuşul... drumul abrupt aminteşte de un deal, tufe, păducel... La un moment dat am întâlnit o a doua broască ţestoasă ce i-a facut o declaraţie şuierătoare de dragoste fratelui Necula, care o luase curios în braţe...

Am ajuns apoi într-o vâlcea unde apare un izvor cu apă rece şi bună... de acolo se urcă pieptiş şi se ajunge la un mic platou, unde am pus corturile... lângă noi începea pădurea care se continua lin spre Niculiţel... Mai sus este şi vârful Ţuţuiatu. De acolo, pe o crestă destul de ,,montană” am ajuns pe vârful care se vedea din sat... Am avut noroc de băiatul din Galaţi, care ne-a arătat împrejurimile... Spre sud vârfurile Priopcea şi Iacob-Deal, ultimul carieră... spre est Dunărea, satul lipovenesc Caracaliu, furnalul înalt al Combinatului de Hârtie de la Chişcani. Undeva, spre nord, se ghiceau Brăila şi Galaţiul...Spre vest pădurile Niculiţelului şi în zare lacul Crapina şi Dunărea, plus un port ucrainean, probabil Reni... Sunt zone unde se practica alpinismul, mărturie fiind pitoanele de pe pereţi...

Noaptea am făcut iarăşi focul, în vatra amenajată... Vasile a cântat din chitară... în zare sclipeau luminile Brăilei şi ale Galaţiului.... La miezul nopţii ne-am îndreptat spre cortul unde dormea Cristi şi l-am trezit, ca doar începea... ziua lui... Petrecerea a continuat... A cam bătut vântul, dar dimineaţa eram iar în picioare, vioi şi dornici de peripeţii... Din păcate, aventura lua sfârşit... S-au strâns iar bagajele şi lumea a început să coboare... Cristi Ciripescu a dispărut... toţi ne întrebam unde ar putea fi... Fratele Necula se întreba serios daca nu cumva a fost omorât de ciobanii dubioşi cu care ne-am întâlnit... Dar Cip-Cirip era teafăr şi la poale... el a ales să coboare de-a dreptul, pe firul văii, nu pe traseul sinuos al marcajului...

Apoi lumea s-a urcat iar în maşini şi a pornit la drum... Fratele Necula şi Ana au prins la musteaţă un maxi-taxi de Tulcea şi au plecat spre Sulina. La Iaşi am ajuns doar 4. Duracell ne-a dus pe fiecare pe la casele noastre...

Radu Filipescu