Urcuşul - Cînd am ajuns la Izvorul Muntelui, îmi venea să mă culc pe jos. Era seara şi eu aveam stomacul cam zdruncinat de la transport. Plus că nu m-am învăţat minte. Pe lîngă rucsăcoiul meu din spate, hop şi micul Ioda, rucsacelul mic, în braţe, ca pantofarii... Priveam bătrânul Ceahlău ca pe un duşman, un Sauroman care dorea să mă înghită cu totul...Dar să lăsăm poveştile cu iele, că m-am cam lămurit cu ele...Iaca fac şi poezii.
Urcam greu, ca un bivol rănit. Muntele era atît de negru şi liniştit...Parcă intram într-o poveste...Fac ce fac si tot acolo ajung. Dar era alta, în care eu eram un monstru al întunericului, care nu mai dorea decît un loc unde sa moară. La un moment dat, nişte urme mari ne-au ieşit în faţa. Traversau poteca, spre o rîpă. Urma labei, ghearele mari - mda plantigrad în drum spre bîrlog. Nu e prima dată cînd am găsit urme de urs în zona Izvorul Muntelui. Dar nu mi-a fost teamă. Cel mai mare animal este omul.
Ovidiu - Apariţia lui Ovidiu a avut darul să ne aduca un spor de veselie. Am lăsat urcuşul în spate şi am mers pe o curbă de nivel. Monotonă. Dar veselă. În zare sclipeau luminiţe. Taşca, Neagra? Oricum, cînd cineva e în faţă şi ştie drumul, îţi dispare toată încordarea.
Stănilele - Frumoase locuri. Mai fusesem pe acolo, dar vara-toamna. Iarna e altceva. Oricum, încă sunt locuri pustii. Încă...Stîncile izbucnesc dintre brazi ca nişte colţi de uriaşi.
Nea Cornel - băiat de comitet. Cam reţinut în gesturi, uneori prea reţinut. Dar faptul că a venit cu noi, dovedeşte ceva. Nea Cornel, ca şi Ovidiu Chiriţa, au găsit aici ceva ce Studmontul avea şi a pierdut. La fel, Iulian Podaru a căutat în Turistor ceea ce Bestul nu avea cum să îi ofere. La fel cum eu am găsit aici ceva ce Nipponul încearcă să mai păstreze...
Chitara - ţin minte o tură în Rarău, în 1997. Cu noi veneau două surori, surorile Balamuc. Un soi de surori Dinamită, ceva mai brunete şi mai vorbăreţe. Aveau cu ele o chitară. Un coleg, Ionel zis Şarpe, cu creierul lui de atunci, de şmecheraş de Tătăraşi, a mormăit că dacă o să audă seara zgomot de strune, o să le rupă. Dar după ce s-au pus pe cîntat, Şarpe a devenit cel mai mare fan al lor. Chitara are farmecul ei, mai ales seara, în jurul focului.
În lipsa lui Vasile - voce de giggolo, Plopa s-a descurcat cum a putut. Iar în ultima seară, Ioana Ursache a dat un show de pomină. En francais...plus rumîneşti di-ali noastri, mîncaţ-aş portofelu...
Cîntece vechi, cîntece noi, toate pierdute în eter...Verba volant...Cîndva aici trecea un rîu şi se cîntau doine...
Jgheaburile - Toate urcă spre cer, spre Dumnezeu. Le urci greu, te împiedici, te agăţi de pietre, de copaci, dar ai sentimentul drumului spre absolut. Pe bulevard mergi ca o frunză bătută de vînt...
Radioul - În 2003, în Cheile Nerei, vecinii de corturi, minerii din Anina, aveau cu ei un radio.Şi dăi şi luptă...Într-o seară, stăteam la foc şi ascultam apa cum curge. Ei ne tot anunţau că nu ştiu ce echipă a dat gol...Săracii, erau atît de convinşi de ceea ce fac...În Stănile nea Cornel a avut aparat. Dar a folosit căşti. În ultima seară a lăsat ştirile şi a venit cu noi la cîntece. Dar a stat puţin. Oricum, întors pentru o clipă în camera noastră, goală, am avut imaginea unui salon de spital...Singurătatea e bună, dar ca un medicament, cu înghiţituri mici.
Platoul - sus bătea un vînt cumplit. Era negură. Nu se vedea nimic. Nici marele Jgheab al lui Vodă, nici Gardul Stănilelor...Doar noi, şase nebuni, pe coclauri...Tînărul Silvinho m-a întrebat discret dacă urletele sunt ale vîntului...Din păcate aşa era. Ou sont les loups d’antant…
Cîine - ne-a însoţit tot timpul o căţeluşă maro. Sus pe platou, în negura nopţii o auzeam înainte, lătrînd. La Dochia, am luat-o înăuntru, la căldură. Dar un chelner impertinent a dat-o afară. A ieşit, spăşită, iar eu am urmat-o, în semn de protest. Nu se spune - e o vreme de nu te înduri să dai afară un cîine?
Ceilalţi au mai stat vreo 10 minute...Era linişte, şi în noapte, un om şi un cîine făcut covrig stăteau în faţa cabanei Dochia...Oare ce simţea bietul animal, trădare, făţărnicie...Oare ce simţeam eu atunci...Frigul îmi intrase pe sub piele...Eram trist şi veselia dinăuntru mi-a amintit de revelionul precedent, cînd lumea petrecea şi eu căutam un cîine pe uliţele satului...Doream să găsesc o hrubă unde să mă ascund şi să îmi găsesc liniştea...Un lup pierdut de haită...
Stelele - coborîrea spre Stănile a fost floare la ureche...Totul calm, liniştit...La un moment dat, în noapte, printre brazi, s-a văzut cerul plin de stele. Sunt lucruri pe care un aparat foto nu le poate surprinde.
Cheile Stănilelor - gheaţă, stînci, căţărare, alunecări... Din loc în loc scări pe stînci-probabil pentru cules de schinduc... O scară - la orizontală - ne-a ajutat să trecem de un pasaj mai dificil...
Ispite - Cristina Bulai are nişte ochi frumoşi, un funduleţ interesant şi un prieten în Africa, aşa că hai să schimbăm subietul...La un moment dat, în Cheile Stănilelor, mi-am amintit de surorile Dinamită, cum mergeau graţioase ca nişte lebede în sus prin apa Rîmeţului astă vară...cum mă tot gîndeam eu, poc! mi-am zdrelit piciorul... Dumnezeu nu bate cu ciomagul...Dar nu îmi pare rău...Ce e frumos, şi Lui îi place...
Oameni de zăpadă - Ovidiu Chiriţa a fost cu ideea. Poiana Stănilelor era prea monotonă...Hai la împins bulgări de zăpadă...Fain a mai fost...Mi-a adus aminte de copilărie, de sanie, de veselie, de tot ce am pierdut cîndva...
Tot cîinele...Acum cîţiva ani în urmă, am mers cu o cunoştinţă, o bunicuţă din Germania să îi arăt mânăstirea Cetăţuia. La ieşirea dinspre Observator, nişte căţei molfăiau pîine uscată lîngă un tomberon. Doamna a fost foarte impresionată. A oprit un călugăr hirsut, cu o figură de bandit din Vestul Sălbatic, şi i-a cerut să le dea de mîncare la căţei, şi....apă proaspătă. Preabărbosul călugăr a privit-o foarte ciudat. Deh, Domnul are grijă de păsările cerului şi de căţeii rătăciţi...
Tot aşa, căţeluşa a dormit - şi poate mai doarme nopţile pe cimentul din faţa Schitului Stănilelor...Dar nu am văzut ură pe chipul ei. Ci resemnare. Viaţă de cîine...
La întoarcere, pînă pe la Strunga, toate mormanele negre de zăpadă murdară aveau forma cîinelui meu pierdut în septembrie...Bietul Lup...Cainele m-ar recunoaşte, omul...
Radu Filipescu
Urcam greu, ca un bivol rănit. Muntele era atît de negru şi liniştit...Parcă intram într-o poveste...Fac ce fac si tot acolo ajung. Dar era alta, în care eu eram un monstru al întunericului, care nu mai dorea decît un loc unde sa moară. La un moment dat, nişte urme mari ne-au ieşit în faţa. Traversau poteca, spre o rîpă. Urma labei, ghearele mari - mda plantigrad în drum spre bîrlog. Nu e prima dată cînd am găsit urme de urs în zona Izvorul Muntelui. Dar nu mi-a fost teamă. Cel mai mare animal este omul.
Ovidiu - Apariţia lui Ovidiu a avut darul să ne aduca un spor de veselie. Am lăsat urcuşul în spate şi am mers pe o curbă de nivel. Monotonă. Dar veselă. În zare sclipeau luminiţe. Taşca, Neagra? Oricum, cînd cineva e în faţă şi ştie drumul, îţi dispare toată încordarea.
Stănilele - Frumoase locuri. Mai fusesem pe acolo, dar vara-toamna. Iarna e altceva. Oricum, încă sunt locuri pustii. Încă...Stîncile izbucnesc dintre brazi ca nişte colţi de uriaşi.
Nea Cornel - băiat de comitet. Cam reţinut în gesturi, uneori prea reţinut. Dar faptul că a venit cu noi, dovedeşte ceva. Nea Cornel, ca şi Ovidiu Chiriţa, au găsit aici ceva ce Studmontul avea şi a pierdut. La fel, Iulian Podaru a căutat în Turistor ceea ce Bestul nu avea cum să îi ofere. La fel cum eu am găsit aici ceva ce Nipponul încearcă să mai păstreze...
Chitara - ţin minte o tură în Rarău, în 1997. Cu noi veneau două surori, surorile Balamuc. Un soi de surori Dinamită, ceva mai brunete şi mai vorbăreţe. Aveau cu ele o chitară. Un coleg, Ionel zis Şarpe, cu creierul lui de atunci, de şmecheraş de Tătăraşi, a mormăit că dacă o să audă seara zgomot de strune, o să le rupă. Dar după ce s-au pus pe cîntat, Şarpe a devenit cel mai mare fan al lor. Chitara are farmecul ei, mai ales seara, în jurul focului.
În lipsa lui Vasile - voce de giggolo, Plopa s-a descurcat cum a putut. Iar în ultima seară, Ioana Ursache a dat un show de pomină. En francais...plus rumîneşti di-ali noastri, mîncaţ-aş portofelu...
Cîntece vechi, cîntece noi, toate pierdute în eter...Verba volant...Cîndva aici trecea un rîu şi se cîntau doine...
Jgheaburile - Toate urcă spre cer, spre Dumnezeu. Le urci greu, te împiedici, te agăţi de pietre, de copaci, dar ai sentimentul drumului spre absolut. Pe bulevard mergi ca o frunză bătută de vînt...
Radioul - În 2003, în Cheile Nerei, vecinii de corturi, minerii din Anina, aveau cu ei un radio.Şi dăi şi luptă...Într-o seară, stăteam la foc şi ascultam apa cum curge. Ei ne tot anunţau că nu ştiu ce echipă a dat gol...Săracii, erau atît de convinşi de ceea ce fac...În Stănile nea Cornel a avut aparat. Dar a folosit căşti. În ultima seară a lăsat ştirile şi a venit cu noi la cîntece. Dar a stat puţin. Oricum, întors pentru o clipă în camera noastră, goală, am avut imaginea unui salon de spital...Singurătatea e bună, dar ca un medicament, cu înghiţituri mici.
Platoul - sus bătea un vînt cumplit. Era negură. Nu se vedea nimic. Nici marele Jgheab al lui Vodă, nici Gardul Stănilelor...Doar noi, şase nebuni, pe coclauri...Tînărul Silvinho m-a întrebat discret dacă urletele sunt ale vîntului...Din păcate aşa era. Ou sont les loups d’antant…
Cîine - ne-a însoţit tot timpul o căţeluşă maro. Sus pe platou, în negura nopţii o auzeam înainte, lătrînd. La Dochia, am luat-o înăuntru, la căldură. Dar un chelner impertinent a dat-o afară. A ieşit, spăşită, iar eu am urmat-o, în semn de protest. Nu se spune - e o vreme de nu te înduri să dai afară un cîine?
Ceilalţi au mai stat vreo 10 minute...Era linişte, şi în noapte, un om şi un cîine făcut covrig stăteau în faţa cabanei Dochia...Oare ce simţea bietul animal, trădare, făţărnicie...Oare ce simţeam eu atunci...Frigul îmi intrase pe sub piele...Eram trist şi veselia dinăuntru mi-a amintit de revelionul precedent, cînd lumea petrecea şi eu căutam un cîine pe uliţele satului...Doream să găsesc o hrubă unde să mă ascund şi să îmi găsesc liniştea...Un lup pierdut de haită...
Stelele - coborîrea spre Stănile a fost floare la ureche...Totul calm, liniştit...La un moment dat, în noapte, printre brazi, s-a văzut cerul plin de stele. Sunt lucruri pe care un aparat foto nu le poate surprinde.
Cheile Stănilelor - gheaţă, stînci, căţărare, alunecări... Din loc în loc scări pe stînci-probabil pentru cules de schinduc... O scară - la orizontală - ne-a ajutat să trecem de un pasaj mai dificil...
Ispite - Cristina Bulai are nişte ochi frumoşi, un funduleţ interesant şi un prieten în Africa, aşa că hai să schimbăm subietul...La un moment dat, în Cheile Stănilelor, mi-am amintit de surorile Dinamită, cum mergeau graţioase ca nişte lebede în sus prin apa Rîmeţului astă vară...cum mă tot gîndeam eu, poc! mi-am zdrelit piciorul... Dumnezeu nu bate cu ciomagul...Dar nu îmi pare rău...Ce e frumos, şi Lui îi place...
Oameni de zăpadă - Ovidiu Chiriţa a fost cu ideea. Poiana Stănilelor era prea monotonă...Hai la împins bulgări de zăpadă...Fain a mai fost...Mi-a adus aminte de copilărie, de sanie, de veselie, de tot ce am pierdut cîndva...
Tot cîinele...Acum cîţiva ani în urmă, am mers cu o cunoştinţă, o bunicuţă din Germania să îi arăt mânăstirea Cetăţuia. La ieşirea dinspre Observator, nişte căţei molfăiau pîine uscată lîngă un tomberon. Doamna a fost foarte impresionată. A oprit un călugăr hirsut, cu o figură de bandit din Vestul Sălbatic, şi i-a cerut să le dea de mîncare la căţei, şi....apă proaspătă. Preabărbosul călugăr a privit-o foarte ciudat. Deh, Domnul are grijă de păsările cerului şi de căţeii rătăciţi...
Tot aşa, căţeluşa a dormit - şi poate mai doarme nopţile pe cimentul din faţa Schitului Stănilelor...Dar nu am văzut ură pe chipul ei. Ci resemnare. Viaţă de cîine...
La întoarcere, pînă pe la Strunga, toate mormanele negre de zăpadă murdară aveau forma cîinelui meu pierdut în septembrie...Bietul Lup...Cainele m-ar recunoaşte, omul...
Radu Filipescu
Un comentariu:
Radule...Studmont-ul nu prea mai exista atunci... s-a dizolvat lent cam de prin 2001 ;)
Trimiteți un comentariu